24 October 2020
Home / Finanțe-Bănci / Zona euro alimentează divergența, nu convergența

Zona euro alimentează divergența, nu convergența

Nu știu cum pot unii susține că unificarea monetară europeană reprezintă un factor care contribuie la omogenizarea spațiului economic european. Lucrurile ar fi stat așa dacă introducerea monedei euro ar fi fost rezultatul unui proces de piață. Dar nu a fost cazul. Am asistat nu la orice proces de unificare, ci la unul de centralizare monetară. Cu alte cuvinte, apariția euro este rezultatul unui proces pur politic, în care argumentele economice (false oricum) nu au avut decât rol de camuflaj științific.

Iar politica presupune redistribuție. Orice acțiune politică nu face decât să mute resurse și avuție din buzunarul unora în buzunarul altora. Asta este tot ce știe și tot ce poate să facă statul – inclusiv o construcție supra-statală precum cea europeană. Doar naivii au putut să creadă că unificarea forțată a Europei va aduce avantaje pentru toți; era clar că acest proces nu va face decât să-i sărăcească pe unii pentru a-i îmbogăți pe alții.

S-a vorbit mult de convergență. Pe bune? Graficul de mai jos arată cum statele de la periferia zonei euro (Spania, Grecia, Portugalia) au intrat într-un proces de convergență, ce-i drept, dar nu cu Germania, ci cu economiile fost-comuniste din estul Europei. În termeni de PIB/locuitor, Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria și Polonia au ajuns deja din urmă sau sunt foarte aproape de Spania, Portugalia, Grecia.

Chart 1

 

Cum așa? Simplu, centralizarea monetară a fost realizată cu scopul scăderii ratelor dobânzii și declanșării unei expansiuni a creditului la scară continentală, de pe urma căruia chipurile trebuiau să beneficieze țările înapoiate: autostrăzi, investiții publice, construcții, recuperarea decalajelor, știți povestea. În realitate, expansiunea creditului (fiind un fenomen politic, nu unul natural, specific pieței) nu face decât să redistribuie avuția. Banii au curs gârlă către țările PIGS, generând aici dezechilibre profunde, corectate prin criza din 2008-2009. Canalalele de scurgere a banilor au fost multiple: fonduri europene, credite bancare, “investiții” străine, cheltuieli publice ș.a.; de fapt toate aveau la bază tiparnița, bani creați din nimic în sistemul financiar nou creat. Și nu doar că acest influx monetar artificial a creat în țările mediteraneene o clasă politică și antreprenorială parazitară, care și-a dat măsura talentului de a irosi resursele – drept pentru care criza profundă a venit inevitabil – ci a și reverberat în sens invers, ajutând PIB-ul nucleului dur al zonei euro. Pe scurt, băncile germane au finanțat cheltuielile grecilor, implicit cheltuieli destinate achiziției de bunuri produse de industria germană. La finalul experimentului, țările din sudul Europei ajung în criză, rămân datoare vândute, iar economia germană iese în avantaj.

Să ne grăbim să intrăm în zona euro așadar, spectacolul trebuie să continue.

 

1 Shares
Share
Tweet
Share