24 February 2020
Home / Aberaţia de intervenţie / Ziua egalității salariale: cum socialismul UE sfidează logica economică

Ziua egalității salariale: cum socialismul UE sfidează logica economică

Uniunea europeană sărbătorește astăzi Ziua egalității salariale. Momentul reprezintă o imitație ieftină a Zilei libertății fiscale, după cum puteți înțelege din citatul de mai jos. (Vă amintiți cum multe dintre celebrele realizări din timpul comunismului era imitații ieftine ale produselor capitaliste?!) Spune doamna Viviane Reding, vicepreședinte al Comisiei Europene și comisar european pentru justiție:

97 de milioane de femei din Europa lucrează de la 1 ianuarie, însă încep să fie remunerate efectiv abia de săptămâna aceasta… Ziua Europeană a Egalității Salariale readuce în prim-plan amploarea eforturilor pe care trebuie să le depunem pentru a elimina diferențele de salarizare între bărbați și femei. Alături de statele membre şi de partenerii sociali, vom încerca să reducem considerabil diferențele de salarizare între bărbați și femei în UE, astfel încât în viitor să nu mai avem nevoie de o zi a egalității salariale care să marcheze aceste disparităţi.

Care e problema?

În Uniunea Europeană, femeile câștigă de-a lungul vieţii, în medie, cu 17,5% mai puțin decât bărbații. Acest procentaj uimitor va fi evidenţiat mâine, cu ocazia primei Zile Europene a Egalității Salariale celebrată în întreaga UE. Această zi – 5 martie – marchează numărul de zile suplimentare pe care femeile trebuie să le muncească în anul 2011 pentru ca suma de bani câştigată de acestea să fie echivalentă cu cea obţinută de bărbaţi în 2010.

Deci diferența de venit dintre femei și bărbați este considerată anormală și se dorește nivelată. Acest lucru este absurd. Este tot atât de absurd pe cât este ipotetica dorință a cuiva de a egaliza diferența de culoare dintre negri și albi sau dintre romi și români. Culoarea diferită a pielii oamenilor este datorată legilor biologice naturale și nimeni nu este atât de tont încât să susțină că ea este nejustificată, indiferent în ce sens. În schimb, venitul diferit pe care îl obțin diverși indivizi este datorat legilor economice naturale – mai putin evidente, dar la fel de sigure și inteligibile ca și cele fizice sau biologice. Cei care susțin că această diferență este uimitoare nu au scuză, în afară de imperfecta educație economică.

Venitul oamenilor este corelat cu productivitatea lor. Mai bine zis, venitul oamenilor reprezintă chiar producția lor. Cei care se străduiesc mai puțin produc mai puțin, deci câștigă mai puțin (de asta cei care în adolescență s-au dedicat studiului ajung să câștige mai mult decât cei care în loc să meargă la școală au bătut mingea pe maidan). Cei care lucrează cu mai mult capital produc mai mult, deci câștigă mai mult (de asta nemții au un nivel de bunăstare mare în comparație cu românii). Cei care lucrează în condiții de mediu neprielnice au o productivitate mai scăzută, deci venituri mai mici (din acest motiv nimeni nu cultivă banane în Siberia). Cei care intră în diviziunea muncii și se specializează au de câștigat în raport cu cei care preferă să trăiască în autarhie (precum coreenii din Nord). Cam așa sună explicațiile pentru diferența între venituri. Ar fi absurd ca toți oamenii să câștige la fel – cel puțin câtă vreme condițiile naturale, abilitățile umane, efortul depus și acumularea de capital nu sunt identice.

Dar nu și pentru socialiștii de la Comisia Europeană, care au obsesia egalitarismului. Ați citit bine, ei vor ca “în viitor să nu mai avem nevoie de o zi a egalității salariale care să marcheze aceste disparităţi”. Iar dacă nu vor mai fi diferențe nici între negri și albi, nici între mediul rural și cel urban, nici între albanezi și francezi, nici între mineri și profesori, atunci – Ura! – vom ajunge în Nirvana.

Acum, o observație și un amendament, foarte importante. Observația ar fi că, așa cum puteți înțelege și din citatele ample care urmează mai jos, cifrele oferite de statistici nu ne spun nimic. Alegeți ce cifre vreți și ele vă vor justifica orice concluzii doriți, oricât de fantasmagorice. Am reprodus graficul care arată raportul dintre salariul mediu al femeilor și bărbaților în România, pe ramuri ale economiei. Ce reiese de aici? Că femeile câștigă mai mult decât bărbații în domenii precum: agricultura, industria extractiva, producția de energie, construcții și transporturi. Deci, se pare că ramurile de activitate asociate îndeobște cu depunerea unui efort fizic intens sunt de fapt, a women’s world. Cineva care habar n-are cu ce anume se ocupă de fapt femeile în aceste industrii și de unde vine salariul lor mai mare, ar trage concluzia că productivitatea femeilor la dat cu târnăcopul, arat ogorul, turnat beton sau urcat cărămizi pe schelă sau este mai mare decât a bărbaților. Morala: este foarte ușor să tragi concluzii când nimic nu ai a spune, în afară de cifre chioare.

Amendamentul este următorul. În economia noastră cea de toate zilele, guvernul gestionează aproximativ jumătate din PIB. Piața muncii include un număr uriaș de job-uri la stat. Astfel, o mare parte a angajărilor nu se fac ținând cont de criteriul productivității, despre care am vorbit mai sus, ci pe criteriul ochilor frumoși sau al relațiilor politice – căci șeful unei agenții de stat nu are nici un motiv să angajeze și să promoveze cei mai capabili subalterni, din contră! Prin urmare, neavând piață, avem dicriminare (decizii arbitrare), ba încă foarte multă. Există, cum ar veni, un sâmbure de adevăr în pretențiile celor care luptă împotriva discriminării, doar că această discriminare are loc tocmai în ograda statului – despre care se spune că trebuie să intervină pentru a stopa discriminarea.

În încheiere, vă las în compania lui Walter Block, el se pricepe mai bine ca mine să explice tot ce este de explicat pe acest subiect:

Equal Pay for Equal Work – EPFEW) sau la Plata Egală pentru Muncă de Valoare Egală (Equal Pay for Work of Equal Value – EPFWOEV) afirmă că aceste acte legislative sunt necesare pentru a combate discriminarea pe care o fac angajatorii între femei şi bărbaţi. Chiar dacă lucrurile ar sta astfel, nu se poate rezolva nimic pe cale legislativă în această situaţie, pentru că femeile deţin numai puterea lor de muncă, nu şi preţul pe care îl pot obţine de la ceilalţi pentru aceasta. Dacă femeile ar avea un drept asupra preţului pe care îl pot obţine pentru munca lor, ar fi imposibil pentru ceilalţi să se angajeze în vreo acţiune, de teamă să nu afecteze, voit sau nevoit, valoarea efortului femeilor.

Dar nu se poate spune că femeile câştigă mai puţin decât bărbaţii din cauza discriminării angajatorilor. Dimpotrivă, această stare de lucruri se datorează efectelor asimetrice pe care le are căsătoria: salariile bărbaţilor cresc, iar cele ale femeilor scad. Datorită responsabilităţilor inegale dintr-o familie obişnuită cu privire la creşterea copiiilor, efectuarea cumpărăturilor, curăţeniei, spălatul rufelor, prepararea hranei şi o mulţime de alte asemenea activităţi, o soţie câştigă 40% din salariul soţului ei. În schimb, nu există nicio diferenţă de plată între femeile şi bărbaţii care nu au fost niciodată căsătoriţi; salariile acestora sunt aproximativ identice. Raportul de 60%-75% dintre venitul femeilor şi cel al bărbaţilor, atât de mult scos în evidenţă de către feministe, este de fapt un amalgam între cele două grupuri foarte diferite de oameni – cei căsătoriţi şi cei necăsătoriţi.

Însă susţinătorii plăţii „echitabile” nu cer deloc un astfel de lucru. Viziunea lor, susţinută pe baza concepţiei că oamenii au un drept de proprietate nu numai asupra propriei persoane şi bunurilor deţinute, ci şi asupra valorii acestora, este că bărbaţii şi femeile trebuie să primească aceeaşi plată, în ciuda diferenţelor de productivitate. Imaginaţi-vă că dorinţa lor e împlinită. Să presupunem că legea cere ca un bărbat cu o productivitate de 20$ şi o femeie cu o productivitate de 12$ să fie plătiţi la fel. Acum, stimulentele vor fi inversate. Firmele, în loc să aibă interesul financiar să angajeze o femeie, vor fi conduse „ca de o mână invizibilă” să le evite cu orice preţ. Rezultatul va fi creşterea ratei şomajului în rândul femeilor, rezultat care apare întotdeauna când preţurile factorilor de producţie sunt stabilite artificial, în afara pieţei, prin lege.

0 Shares
Share
Tweet
Share