24 April 2019
Home / Ce face statul? / Viitorul Europei și logica centralizării monetare

Viitorul Europei și logica centralizării monetare

Săptămâna trecută am vorbit la o conferință despre acest subiect. În oarecare măsură, am repetat ce am scris mai demult și mai detaliat în articolul Euro ca strategie politică. Principala idee pe care am susținut-o și pe care, cu întîrzierea de rigoare o fac publică în acest cadru, este aceea că unificarea monetară europeană nu reflectă aspiraţiile publicului, ale utilizatorilor de monedă, ci considerente politice. Ca un corolar, procesul naşterii euro este strâns legat de procesul de redistribuție asociat cu welfare state ciclul afacerilor – declanşarea expansiunilor nesustenabile (boom) şi a crizelor care le succed (bust). Ca atare, moneda unică europeană poate supraviețui doar prin extinderea procesului de redistribuție.

Reformulând, dat fiind că euro este prin definiție un instrument politic, soarta monedei unice europene este determinată de soarta/logica procesului politic care i-a dat naștere.

Întâmplarea face că, recent, am auzit din nou invocate argumentele economice despre care se presupune că au stat la baza constituirii uniunii monetare europene. Aceste aceste argument (false, zic eu) subliniază reducerile de costuri asociate eliminarii riscului valutar și necesității schimbului dintr-o monedă în alta. Se pare că au existat calcule conform cărora un individ care transforma succesiv 100 de u.m. în toate monedele naționale existente înainte de apariția euro mai rămânea la încheierea acestui șir de tranzacții cu jumătate din sumă (datorită comisioanelor și diferenței bid-ask).

Totuși, puțină lume realizează că economisirea acestor cheltuieli nu presupune în mod necesar reducerea numărului de monede. Economisirea poate fi realizată prin abandonarea monopolurilor naționale și extinderea concurenței monetare la scară internațională. Așa cum Hayek a observat în Denaționalizarea banilor, dacă guvernelor le pasă de costurile de tranzacție asociate schimbului valutar, atunci ele ar putea foarte bine să le elimine renunțând la obligativitatea efectuării plăților într-o singură monedă (cea oficială) pe teritoriul un stat. Deci, din faptul că schimbul valutar este costisitor nu rezultă imediat ca policy prescription că statele ar trebui să purceadă la centralizarea monetară. Concurența monetară ar elimina în egală măsură aceste costuri. Dacă francezul ar fi fost liber să plătească în franci oriunde s-ar fi plimbat în Europa, atunci nu ar mai fi fost nevoie să schimbe banii ori de câte ori trece frontiera.

Publicul a fost așadar îndopat prin tehnici de marketing – sau propagandă, cum vreți să-i spuneți – cu ideea că unificarea monetară este complementul firesc al pieței comune. Deși logica elementară spune că deschiderea frontierelor și adâncirea concurenței în domeniul bunurilor și serviciilor, forței de muncă și capitalului ar fi trebuit urmată de deschiderea frontierelor în domeniul monetar! Însă decidenții ne-au livrat centralizare politică pe post de piață. Sensul integrării europene a fost deturnat. Ca o comparație, la fel s-a întâmplat și cu sensul cuvântului “liberalism”, care astăzi semnifică “socialism”.

Dar, na! Nu e frumos să-i spui ca atare. Nu dă bine să chemi poporul să voteze nemijlocit centralizarea politică. Mai întâi e bine să o numești altfel; de pildă, “unificare”. “Unire/uniune” sună bine. Liberal, progresist, sună la fel de bine. E cineva împotriva “progresului” sau a “uniunii” între oameni? Nu prea cred.

Care este motivul din spatele centralizării monetare europene? Pentru a răspunde la întrebare este necesar să înțelegem natura statului. Statul se definește prin funcția sa redistributivă; el ia de la unii și le dă altora. Această redistribuție se poate opera prin două mijloace: fiscal și monetar, adică prin impozite și prin inflație. Prin impozite procesul e mai transparent, deci mai complicat de justificat politic. Impozitarea întotdeauna dă naștere la nemulțumiri. Așa că este esențial pentru stat să aibă la dispoziție canalul monetar, cel al inflației. Inflația, așa cum bine a spus Milton Friedman, nu este altceva decât un impozit ascuns.

Emisiunea monetară (de bani de hârtie, se înțelege), permite creșterea cheltuielilor publice, sistemele asistențiale, declanșarea de expansiuni economice artificiale – în fond, redistribuția resurselor. Acum, existenţa unor monede alternative previne inflația agresivă. Cum ar veni, concurența monetară (ca și cea fiscală) este rea pentru guverne. De aceea, fiecare stat în parte este interesat să îngrădească dreptul indivizilor de a alege moneda (aşa-numitele legal tender laws). În cele din urmă, inflaţia persistentă – ca şi impozitarea ridicată – duce la dezvoltarea “pieţei negre” şi la utilizarea neoficială a monedelor mai stabile. Dacă perseverează în politica inflaţionistă, fiecare stat este ameninţat cu prăbuşirea sistemului monetar şi falimentul bugetar.

Apariția euro trebuie privită prin prisma celor de mai sus. Euro este o etapă în procesul de centralizare pe care statele îl caută pentru a opera redistribuția mai eficient. Procesul a început de secole, ba chiar de milenii, adică de când statul și-a asumat un rol în producția de monedă. Apariția băncii centrale (ca bancă a băncilor), apoi a monopolului monetar național, apoi a monopolului național producător de bani de hârtie, apoi cartelului monetar (zonă de cursuri fixe), apoi a uniunii monetare – toate acestea sunt etape ale unui proces istoric firesc; adică logic, care derivă din natura statului; nu în sensul de “benefic”.

Și astfel ajung la întrebarea de fond: UE(M) încotro? Dacă sunteți de accord cu analiza de mai sus, răspunsul este clar. Dat fiind că limitele expansiunii creditului/îndatorării în zona euro au fost atinse, extinderea procesului de redistribuție implică extinderea UE(M). În perioada următoare (nu știu dacă e vorba de ani sau decenii), această extindere va merge pe două paliere:
(1) Extinderea UE către alte state, așa cum precizez mai jos
(2) Consolidarea UE în interior, prin unificarea bugetară; se consolidează astfel procesul de redistribuție intra-unional.

Extinderea UE(M) ca „soluție” la criză poate părea surprinzătoare multora, dată fiind opinia convențională conform căreia tocmai extinderea necontrolată a dus la impasul actual. Ar trebui însă să admitem că lucrurile stau exact invers. Impasul actual a fost plănuit tocmai în scopul extinderii! Așa arată logica centralizării politice.

Un exemplu pentru a înțelege. Tehnic vorbind, problema fundamentală a euro este că nu beneficiază de o cerere suficient de ridicată astfel încât BCE nu are o marjă de manevră prea mare în relaxarea monetară. Vezi situația opusă a dolarului. Dolarul este principala monedă de rezervă pe plan mondial și tocmai din această cauză Fed poate tipări trilioane, cu efect minim pe piața valutară. Europenii sunt însă frustrați că nu pot face și ei la fel ca SUA. Și care e soluția? Să mărească cererea globală pentru euro, fie atrâgând în joc clienți privați fie clienți publici. China, de pildă, este tocmai bună de muls prin inflație. Dacă și-ar schimba o parte a rezervei valutare în euro, atunci ar putea avea și UE parte de „salvare fără lacrimi” – apropos de sintagma “deficit fără lacrimi” făurită de J. Rueff cu decenii în urmă la adresa americanilor. Cu cât numărul utilizatorilor de euro este mai mare, cu atât poți să tipărești mai mulți bani fără grijă.

Așadar, extinderea UE(M) nu trebuie înțeleasă neapărat în sens juridic, ci în sens economic. Va deveni China un euro player? Va deveni Brazilia un euro player? Cu cât sunt mai mulți jucători, cu atât jocul poate continua mai lejer. Fără jucători, va fi game over.

Însă clasa politică actuală va face totul pentru ca jocul redistribuției să continue. Cum el a devenit prea împovărător, greutatea lui trebuie distribuită pe o arie mai largă. Asta e ideea.

38 Shares
Share
Tweet
Share