20 October 2020
Home / Ce face statul? / Viata lui Pi: cum să trăiești cu Rusia în aceeași barcă dacă ești dependent de gaze

Viata lui Pi: cum să trăiești cu Rusia în aceeași barcă dacă ești dependent de gaze

Cea mai bună descriere a relației UE-Rusia a făcut-o un economist canadian, care a comparat-o cu filmul “Viața lui Pi”, unde un om este sortit să plutească în derivă pe mare într-o barcă alături de un tigru. Cam așa stau lucrurile: atât UE cât și Rusia au mari ambiții politice și o nestăvilită dorință de expansiune teritorială – chiar dacă în cazul Rusiei mass-media clientelară din Occident o numește “imperialism”, iar în cazul UE se poartă eticheta corectă politic de “extindere” sau “lărgire”.

V-am spus în 2011 că viața UE depinde de extindere. UE este o combinație de state mai mult sau mai aproape falimentare, care au practicat redistribuția avuției prin taxare și expansiunea creditului până când limitele politice ale acesteia au cam fost atinse. Problema principală a UE este că nu prea mai are pe cine să impoziteze pentru a acoperi cheltuielile imense pe care și le-a asumat deja. Duce lipsă de bani, adică de resurse, adică de indivizi pe care să îi exproprieze direct sau indirect, ferm sau subtil, prin impozite sau inflație. De aici încolo UE trebuie să parcurgă fie (1) un proces de austeritate, adică să admită că nu are cum să se țină de promisiunile populiste aferente schemelor socialiste de asistență socială dezvoltate în ultimele decenii și, în consecință, să taie din pensii și salarii sau să mărească impozitele și eventual să confiște ceva bani din depozitele bancare ale publicului, fie (2) să caute alți naivi mai la est sau să corupă guvernele altor țări prin fonduri europene și măsuri subvenționiste, astfel încât să găsească noi resurse de muls. Ambele metode pot fi practicate simultan și, așa cum am mai spus-o vor fi practicate simultan – chiar dacă unii au crezut că, de când cu criza, UE va spune “Stop” procesului de extindere. Stimabili economiști, UE nu poate spune “Stop” procesului de extindere câtă vreme extinderea însăși este principiul de fier al oricărei organizații politice, care trăiește așadar din căpușarea celor care muncesc, produc și se îmbogățesc pe căi voluntare și pașnice.

A mirat pe cineva că Turcia și Albania continuă să fie îmbiate să adere? Și insistența cu care Ucraina a fost curtată? În toate cele trei cazuri vorbim de state cu probleme. Naivii spun că UE trebuie să se ferească să mai absoarbă alte țări, mai ales după nefericitul experiment grec (sau spaniol etc.), dar în opinia mea (și faptele îmi dau dreptate), ei nu înțeleg cum funcționează politica. Mai cu seamă, ei nu înțeleg că politica este exclusiv pe și despre bani:

extinderea, nu închiderea este soluția pe care UE o va avea în vedere pentru a ieși din criză. Ce este cel mai ușor să faci când ai probleme? Să le exporți! Dar nu doar asta. Întregul mecanism etatist presupune redistribuția de avuție, iar în momentul în care devine dificil din punct de vedere politic să mai storci prin taxe sau expansiunea creditului colectivitatea pe care o păstorești, soluția este – așa cum bine au mirosit marxiștii – imperialismul: extinderea populației impozitate pentru a face procesul mai suportabil. În jargon tehnocrat – mărirea bazei de impozitare.

În mod similar stau lucrurile cu Rusia, un stat centralizat – așa cum Bruxelles-ul doar visează să ajungă – care, mai ales de când a venit Putin, s-a apucat din nou de politică; adică de strategii și jocuri de expansiune.

Este oare nevoie să vorbesc și de SUA? Bănuiesc că nu și oricum SUA sunt mai departe de contextul empiric la care mă refer.

Partea interesantă este că UE și Rusia sunt legate reciproc prin comerțul cu gaz. De aici comparația cu filmul: avem două animale politice, UE și Rusia – adică Pi și tigrul – care încearcă să stăpânească barca (adică teritoriul și resursele) dar care trebuie să se și menajeze reciproc. Las la libera dvs. alegere să stabiliți cine este Pi și cine este tigrul în acest caz, asta contează mai puțin. Despre cât de dependentă este Rusia de vânzările de gaze în UE și, astfel, despre tupeul cu care joacă Putin, am scris deja. Rusia nu își poate permite să întindă coarda câtă vreme jumătate din veniturile ei bugetare depind într-o formă sau alta de exploatarea petrolului și a gazelor. Dar ea incearcă și uite că și reușește câte puțin, pe fondul slabei calități a antreprenorilor politici occidentali – practic cea mai proastă clasă politică din istoria Vestului. Despre cât de dependentă este Europa de Rusia, vedeți mai jos (prima poză este luată de aici.)

Topul tarilor dependente de gaz rusesc

Importuri de gaz in UE

O treime din gazele pe care le importă UE vin din Rusia, cea mai mare parte prin Ucraina. În strategia lor politică (am spus stupidă?) de a proteja mediul – adică de a acorda subvenții unor grupuri de interese și de a umfla pânzele unor mișcări stângiste de buzunar – europenii își planifică închiderea centralelor atomice și interzic forajul gazelor de șist, sporind astfel ponderea gazelor naturale în consumul total de energie, de la 24% în prezent la 30% în 2030. Mai pe românește, “înțeleapta” strategie bruxelleză face ca UE să devină mai dependentă de gazele de import și, implicit, de Rusia și de geopolitica ei. E drept, europenii vor să cumpere gaze din Asia Centrală, dar acolo lucrurile sunt neclare și vor continua să rămână așa și, sincer, mă îndoiesc că Rusia – care a fost acum în stare să anexeze Crimeea înainte ca Vestul să se dezmeticească – va sta prea mult pe gânduri dacă se va pune cu adevărat problema ca țări ascunse prin stepele și deșerturile Asiei Centrale (Turkmenistan, de exemplu) să-i joace vreo festă și să o concureze masiv pe piața europeană.

Așa stând lucrurile, cum se va termina filmul ciudatei combinații sovieto-bruxelleze? Un lucru e sigur, nu se va termina precum “Viața lui Pi”. Acesta din urmă este film pentru copii, noi suntem oameni serioși, v-am zis că politica este pe bani. Cum nu mă pricep însă la intrigile politice, pot să vă spun doar cum mi-ar plăcea mie – unui economist – să continue povestea. Aș vrea să liberalizăm piața energiei, dar pe bune, nu pe filozofia birocratică care nu face decât să vopsească gardul cu prețuri libere în vreme ce păstrează leopardul etatismului și controlul resurselor în mâna câtorva “inițiați”. Mi-ar plăcea să văd cum resursele subsolului sunt scoase din mâna politicienilor și sunt trecute în patrimoniul cetățenilor. Cetățenii să devină proprietari pe petrol și gaze și ei să decidă cât extrag, cum extrag și la ce preț. Să se renunțe la contractele politice cu dedicație – inclusiv pentru Gazprom – care au adus UE în starea de dependență în care se află azi și să fie lăsată piața să se organizeze spontan. Dacă mediul de afaceri consideră că este bine să facă afaceri cu Rusia, atunci treaba lor; dacă vor să importe gaz lichefiat din SUA, tot treaba lor să fie.

Nu uitați: spre deosebire de “Viața lui Pi”, UE a ajuns în barcă cu tigrul nu din cauza vreunui accident istoric, ci din cauza intereselor politice, a amestecului guvernului peste treburile cetățenilor, a negocierilor pe sub masă. Politicienii, nu cetățenii și piața, au vrut să importăm gaze de la ruși. Politicienii, nu cetățenii au spus stop exploatării gazelor de șist și energiei nucleare. Acești politicieni, cu populismul și geopolitica lor de doi lei (din punctul de vedere al bunăstării societății), au transformat Europa în bolnavul economic al lumii civilizate, dependent de perfuzia cu gaze rusească. Dacă vi se pare că Putin șantajează Europa, atunci răspunsul potrivit nu este să îi lăsăm pe politicieni să trateze cu el prețul Crimeei, ci să reformăm economia pentru a o face mai eficientă, să schimbăm regimul proprietății resurselor energetice (de la stat la privat) și să terminăm cu privilegiile, garanțiile și subvențiile. Să-l lăsăm pe Putin să se descurce mai departe cu… piața!

[layout show=”1″]
1 Shares
Share
Tweet
Share