16 January 2019
Home / Articole / Se supraîncălzește economia din cauza reducerii taxelor? Nici vorbă!

Se supraîncălzește economia din cauza reducerii taxelor? Nici vorbă!

După reacția de ieri a președintelui Iohannis, scăderea poverii fiscale prevăzută în Codul fiscal s-ar putea să fi devenit deja istorie. Opoziția la adresa noului Cod fiscal este generală – cu excepția guvernului, desigur. Bancherii, BNR, finanțatorii externi ai României și, iată, președintele,  s-au arătat îngrijorați că scăderea fiscalității (1) ar putea pune în pericol stabilitatea financiară a statului și (2) ar duce la supraîncălzirea economiei.

1. Ca să fim scrupuloși, nu scăderea fiscalității în sine periclitează finanțele publice, ci lipsa de corelare între veniturilor bugetare (obținute prin aplicarea birurilor) și cheltuielile publice. În ultima perioadă guvernul a anunțat/luat măsuri care într-adevăr, amenință să crească substanțial deficitul bugetar: pe de o parte, reducerea considerabilă a TVA, a impozitului pe dividende, eliminarea taxei pe capitalul imobiliar al companiilor (taxa pe stâlp) și a supra-accizei la carburanți și, pe de altă parte creșterea salariului minim, a alocațiilor pentru copii, a salariilor bugetarilor și a pensiilor. Toate acestea au un impact bugetar de aproape 5% din PIB.

Acum, normal ar fi fost ca bancherii și președintele să se fi arătat preocupați de lipsa de strategie a guvernului, care în loc să țină cheltuielile publice în frâu, pentru a gestiona precaut reforma fiscală, anunță cu surle și trâmbițe că le va crește, întocmai ca pe vremea guvernului Tăriceanu, în anii de boom economic, când România a dus o politică bugetară în stil grecesc. Reducerea fiscalității este foarte importantă pentru economia României. Decidenții politici – de Cotroceni, BNR sau Palatul Victoria – ar trebui să se pună de acord în privința implementării ei, nu să o submineze prin declarații contradictorii.

Magari

2. Ideea că reducerea fiscalității poate supraîncălzi economia rezultă dintr-o abordare tipic keynesiană, excesiv de simplistă și, în fond, falacioasă. Ce înseamnă supraîncălzirea economiei? În paradigma keynesiană, creșterea cererii agregate (altă invenție aiuritoare) peste nivelul producției pe care îl poate asigura economia, producând creșterea prețurilor. Prin reducerea de taxe, chipurile cheltuielile agregate vor crește, determinând economia să tureze motoarele dincolo de potențial.

Simpla enunțare a definiției keynesiane a supraîncălzirii umple de ridicol temerea că economia României ar putea ajunge într-o asemenea situație. Tocmai ce am intrat în deflație datorită scăderii TVA la alimente și noi (mă rog, “analiștii”) ne temem că ne-ar putea da peste cap inflația datorită altor scăderi de taxe?!

cat

Acum să fim serioși. Economia nu se poate supraîncălzi. Niciodată. Economia nu poate produce mai mult… decât poate produce, iar orice analogie cu un motor de mașină care este turat la linia roșie este doar o comparație metaforică fără substanță. În schimb, economia poate produce prost. Investițiile efectuate de antreprenori pot respecta – sau nu – preferințele consumatorilor. Cu alte cuvinte, pot apărea probleme de structură în funcționarea economiei. Dacă, de exemplu, ne lansăm în speculații imobiliare și construim zone rezidențiale fantomă (precum chinezii), atunci nu se cheamă că economia s-a încins, ci că am risipit banii în proiecte fără viabilitate economică. Boom-ul economic tocmai asta înseamnă: distrugerea coerenței structurii de producție, prin inițierea unor proiecte care nu au legătură cu nevoile reale ale societății. Boom-ul nu înseamnă că producem mai mult decât putem mânca sau că cheltuim mai mult decât putem produce – cele două idei sunt evident contradictorii, dar ce mai contează o contradicție în plus în filosofia keynesiană! – ci că asistăm la distorsionarea structurii de producție: anumite sectoare se întind prea mult (de aici apare supra-capacitatea de producție), în timp ce altele sunt forțate să se contracte relativ (de aici creșterile de prețuri).

Cum se “supraîncălzește” economia? Prin falsificarea calculului economic pe care trebuie să îl facă orice antreprenor. Iar acest lucru se poate întâmpla doar prin falsificarea creditului și a ratei dobânzii, elemente esențiale în efectuarea acestui calcul. Cu alte cuvinte, dacă volumul creditului se extinde dincolo de nivelul aferent economisirii voluntare a cetățenilor (prin tipărire de bani, prin exploatarea activității bancare cu rezerve fracționare) sau dacă rata dobânzii este artificial redusă prin intervențiile băncii centrale, atunci investițiile vor fi încurajate fără noimă. Unii vor începe să construiască clădiri de apartamente, mizând fără temei real că viitorii lor clienți economisesc suficient ca să își permită plata ratelor bancare; alții vor începe să-și cumpere mașini și frigidere, induși în eroare de “ieftinirea banilor”. Și așa mai departe. Lumea se trezește când risipa capătă asemenea proporții încât penuria de resurse devine evidentă. Atunci începe criza – de fapt momentul în care economia se restructurează, pentru a potrivi din nou planurile investitorilor cu cele ale consumatorilor.

Așadar, politica monetară expansionistă poate provoca “supraîncălzirea” de care vorbim. Exact așa s-a întâmplat în anii de boom economic, când BNR a majorat…de fapt a multiplicat masa monetară de 3 ori! Firește, este convenabil să dai vina pe guvernul Tăriceanu, când de fapt tu ai umblat noaptea la cârma economiei, măsluind busola, precum piratul Spânu care deturnează goeleta Speranța în “Toate pânzele sus”. Desigur, nici corabia nu mergea în direcția potrivită, după cum am precizat mai sus, dar asta nu te scutește de răspundere. În limbaj keynesian, se cheamă că politica monetară a fost prociclică.

Ce interesant, politica monetară este procliclică și acum! Oare BNR, care are în plan continuarea relaxării monetare prin scăderea ratei rezervelor obligatorii, se simte concurată de guvern la politica expansionistă și vrea să-i pună acestuia bețe în roate? În fine.

PIB-si-M1

Poate reducerea fiscalității să “supraîncălească” economia, adică să producă acele distorsiuni care vor iniția un traseu nesustenabil al investițiilor? Nicidecum. Reducerea poverii fiscale lasă mai mulți bani – dar nu bani artificiali! – contribuabililor. Rolul statului se contractă, iar sectorul privat își crește capacitatea de aloca resursele la scară societală. De aici nu pot rezulta decât lucruri bune, deoarece știm cât de prost cheltuie statul banii. “Ochiul stăpânului îngrașă vaca”, deci dacă stăpânul are șansa de a deține mai multe vaci, atunci ele vor fi frumoase și producția de lapte va crește. Scăderea impozitelor nu falsifică nimic. Din contră, ea crește gradul de raționalitate al deciziilor economice tocmai fiindcă piața – nu guvernul – va asigura alocarea resurselor. În plus, prin scăderea birurilor oamenii rămân (mai) stăpâni pe roadele muncii lor și astfel vor fi mai motivați să muncească și să acumuleze capital. Și încă ceva: acum este momentul politic pentru scăderea taxelor! Când vă așteptați să scadă politicienii taxele, în criză?! Au demonstrat că în timp de criză ei le cresc! Asta este tot ce știu să facă, să consolideze aparatul de stat și agențiile falimentare ale acestuia. Uitați-vă la Grecia, la ce au cerut creditorii statului grec: creșterea taxelor! România traversează acum un moment extrem de oportun, nu e cazul să amâne scăderea fiscalității, fiindcă s-ar putea să nu o mai vedem niciodată.

Da, acum guvernul este inconsecvent și vrea, simultan, să reducă povara fiscală și să mărească cheltuielile publice. Aceasta este o acțiune irațională din punct de vedere economic (din păcate, din perspectivă politică este perfect rațională!). Există pericolul creșterii deficitului bugetar, a datoriei publice, și România ar putea ajunge iar la discreția creditorilor internaționali. Precum Grecia. Dar, repet, nu scăderea taxelor este lupul cel rău în această poveste, ci creșterea concomitentă a cheltuielilor.

265 Shares
Share
Tweet
Share
Stumble