29 November 2020
Home / Istorie economica / România vs. Polonia: adevărul până la capăt

România vs. Polonia: adevărul până la capăt

229 Shares

Interesantă prezentarea lui Radu Crăciun la ultima conferință de la BNR – “Lecțiile creșterii virtuoase poloneze”. Din moment ce am comentat și eu în câteva rânduri diferența dintre experiența economică a Poloniei și a României, vă propun să ne oprim puțin asupra acestei prezentări.

Iată primul grafic din prezentare, foarte sugestiv pentru a înțelege dinamica diferită a PIB în cele două țări.

Polonia

Curbele arată evoluția PIB-ului fiecărei țări față de momentul inițial, 1990, dar pentru a înțelege și mai bine cum stă treaba nu uitați că în 1990 cele două țări aveau cam același PIB/locuitor: 6867 dolari în Polonia, respectiv 5624 în România. Exagerând puțin, putem spune că Polonia și România replică istoria modernă a celor două state coreene: Polonia este Coreea de Sud, iar România Coreea de Nord: pleacă din același punct și urmează evoluții divergente.

Radu Crăciun spune că România s-a decuplat de Polonia în două etape, eu aș zice că au fost trei. Să ne uităm din nou pe graficul PIB pe care l-am postat luna trecută pe blog, care are la bază datele FMI (PIB/loc, la paritatea puterii de cumpărare, dolari curenți).

Polonia 3

Prima decuplare s-a produs chiar la momentul inițial, când Polonia a implementat Planul Balcerowicz (terapia de șoc), iar România a mers pe o reformă graduală. Regimul Iliescu-Roman a ratat o șansă istorică în 1990, amânând reformarea rapidă a economiei și prelungind astfel perioada de declin. Dar decuplarea nu poate fi imputată doar guvernului de atunci, ci și BNR. Pentru a înțelege de ce, hai să vedem care erau elementele centrale ale Planului Balcerowicz:

  • Oprirea finanțării întreprinderilor de stat de la buget
  • Interzicerea emisiunii monetare pentru finanțarea deficitului bugetar
  • Interzicerea împrumuturilor preferențiale pentru companiile de stat, etc.

Efectul aplicării acestor principii s-a văzut imediat rata inflației. Spre deosebire, România s-a depărtat mult de o politică monetară sănătoasă, a intrat în hiperinflație până prin 1994, după care a recidivat în 1997. Într-o țară în care și acum guvernul tolerează arieratele și pierderile companiilor de stat, inflația a șovăit mult pe traseul ei de coborâre, dar principala instituție responsabilă pentru acest derapaj este BNR.

Polonia 4

Desigur, era dificil pentru Radu Crăciun să puncteze această primă decuplare a României de Polonia, cea de la începutul anilor 1990, deoarece ea l-ar fi forțat să vorbească despre hiperinflație și politică monetară… la o conferință a BNR. Dar adevărul este că nu doar „reformele întârziate”, ci politicile greșite au împins din capul locului România pe alt făgaș istoric.

Mai jos aveți un alt grafic din prezentarea domnului Crăciun, extrem de sugestiv. Reprezintă rezumatul la zi în termeni de bunăstare a politicilor greșite duse recurent timp de aproape un sfert de secol.

Polonia 2

În ultimul slide al prezentării Radu Crăciun face referire la investițiile străine și concluzionează: “calitativ ISD nu ajutat România sa recupereze decalajul care o separă de Polonia”. De acord total. De fapt, nu doar investițiile străine nu au slujit atât cât trebuia României, ci investițiile în general. Revin la ce am spus în Secretul unui eșec. România a investit mult și prost:

Dacă ne uităm la statistici vedem că România nu stă rău la acumularea de capital. Cu o rată a formării capitalului de 25% din PIB nu suntem tocmai la nivelul tigrilor asiatici în perioada lor de glorie, dar nici departe de aceștia. În 2008 am acumulat capital cu un ritm de 32% din PIB, un nivel asemănător cu cel înregistrat în perioada comunistă și specific economiilor care se dezvoltă rapid…

Polonia are o rată a formării capitalului considerabil mai mică decât România. În anul de vârf al boom-ului economic Polonia înregistra o rată a formării capitalului fix de 22% din PIB, adică cu 10 puncte procentuale mai puțin decât România. Aparent paradoxal, Polonia a înregistrat în ultimul deceniu o creștere economică superioară României, în medie de 4% pe an față de 3,1%. Diferența de aproape un punct procentual se simte considerabil pe termen lung: după un deceniu (2004-2013) constatăm că Polonia a crescut de două ori mai rapid decât România…

Rezolvarea paradoxului se găsește în principiile enunțate la început. Contează nu doar cantitatea capitalului, ci și calitatea investirii lui. În acest domeniu la noi a funcționat, din păcate, dictonul specific muncii în zadar: “Noi muncim, nu gândim!”. Mai exact, noi acumulăm fără să investim de fapt eficient. Situația României și a Poloniei în prezent arată ca o reflectare, peste veacuri a situației dintre țările comuniste și economiile occidentale în anii 1980. Țările comuniste investeau mult și prost, fără să fie capabile să prindă din urmă țările occidentale; din contră, decalajul creștea. La fel a procedat în istoria recentă România, a risipit capitalul pe investiții iraționale.

De ce? Din cauza condițiilor instituționale care (1) au cultivat speculația în detrimentul investiției judicioase, (2) au favorizat o clasă antreprenorială falită (“băieții deștepți”) și (3) au menținut investiții publice iraționale (inclusiv din fonduri europene) doar fiindcă așa a convenit unei clase politice parazitare. Credit ieftin și cu nemiluita, impozite mari pentru micul întreprinzător și privilegii corespunzătoare (comenzi de stat, subvenții) pentru marile companii, incoerența actului de guvernare – toate au cauzat acest eșec.

229 Shares
229 Shares
Share
Tweet
Share