20 October 2020
Home / Ce face statul? / Retrocedarea proprietății – costuri, pentru cine?

Retrocedarea proprietății – costuri, pentru cine?

Despre măsura guvernului de a stopa plata despăgubirilor pentru foștii proprietari deposedați de regimul comunist s-a scris, văd, consistent. Dan Șelaru pune această măsură în contextul altor luări de poziție recente și concluzia este tristă. Florin Câțu lasă la o parte cifrele și afirmă că, după o asemenea măsură România nu poate fi decât condamnată la subdezvoltare. Lucian Isar, ca de obicei, ridică cifrele și arată cât de puerilă este micșorarea și eșalonarea plăților către victimele regimului comunist dacă o comparăm cu preconizata reîntregire a salariilor bugetarilor. Și aceasta din urmă tot o măsură de justiție, una de justiție socială mai exact; și, ca întotdeauna, justiția socială bate justiția.

Nu vreau să repet ce au spus ei, sunt de acord cu tot. Vreau, în schimb, să precizez următoarele. Măsura guvernului nu este justificată economic. Cum, veți întreba, nu ni s-a spus că nu sunt bani și că dacă statul va plăti în continuare despăgubiri va crește deficitul bugetar și vom încălca Pactul fiscal? Ba da, însă aceasta este doar o justificare sau, mai degrabă, o explicație contabilă.

Economic vorbind, trebuie să examinăm ceea ce orice începător în economie știe că se numește costul de oportunitate – adică valoarea celui mai important lucru pe care îl sacrificăm atunci când decidem să acționăm într-un sens sau altul. Orice acțiune umană, deci orice întreprindere politică, are un cost de oportunitate. Acțiunea de a nu mânca (pentru a nu cheltui bani) presupune un cost. Măsura guvernului de a reduce despăgubirile sacrifică ceva. Contabilul nu înțelege asta. Iar publicul larg este sufocat cu cifre, pentru că sună a matematică, iar matematica e respectată; în schimb, modul economic de gândire e evitat complet… pe principiul economic al rolului stimulentelor: dacă toată lumea ar înțelege ce presupune acțiunea statului, legitimitatea acestuia ar fi în pom.

Că veni vorba, una din erorile fundamentale care infectează mentalul colectiv este că acțiunea statului nu costă nimic. Că dacă statul ne dă școli sau drumuri, atunci învățământul sau drumurile sunt gratis. Nimic mai fals. Atunci când statul decide să aloce resursele într-o direcție, societatea pierde toate roadele care ar fi fost obținute dacă aceste resurse ar fi fost investite în altă parte. “Nimic nu e gratis”, spune unul din principiile de bază ale economiei.

Acum, ca să facem și mai bine conexiunea cu problema în discuție, atunci când comuniștii au confiscat proprietățile oamenilor s-a înfăptuit nu doar o mare nedreptate ci și o redistribuire a resurselor: alocarea privată a fost înlocuită cu alocarea publică. Să luăm cazul unei clădiri care avea inițial destinația de locuință. Statul a naționalizat-o și a transformat-o în școală, să zicem. Ceea ce se vede, cum ar fi spus clasicul Bastiat, este că statul oferă acum învățământ gratis. Ceea ce nu se vede este pierderea de valoare economică pe care măsura statului o impune: (1) confiscarea bunului va reduce drastic interesul oamenilor pentru muncă și acumulare de capital și (2) preferințele de alocare ale indivizilor vor fi înlocuite cu preferințele planificatorului central, ceea ce va genera un haos total.

Prin urmare, naționalizarea a fost o măsură extrem de costisitoare, în termeni de bunăstare socială. E stupid să aplaudăm “mărețele realizări” ale comunismului (fabrici și uzine, canale etc.) și să uităm că, într-un regim al proprietății private resursele ar fi fost folosite pentru a produce mai bine aceleași sau alte bunuri și servicii. În capitalism producția este orientată cu fața către consumator, nu către șeful ierarhic de partid, de aceea rodnicia efortului uman este incomparabil mai mare. De aceea țările comuniste au rămas înapoiate, indiferent cât ciment produceau pe cap de locuitor, de aceea nivelul de viață în țările capitaliste a crescut fulminant după război.

După căderea comunismului s-a pus problema retrocedărilor. Ca și acum, atunci s-a spus: “Nu se poate, uitați-vă care ar fi costurile!” Costuri – pentru cine? Costuri pentru stat, e contabilă treaba! Dar, economiști dumneavoastră, nu așa trebuie să judecăm lucrurile, ci prin prisma costului de oportunitate! E absurd să presupunem că reforma proprietății nu trebuie făcută pentru că statul pierde. Pe acest principiu trecerea la capitalism este ineficientă și imposibilă din start, adică exact ceea ce susțineau comuniștii! Reforma proprietății aduce în câștig societatea, asta este de fapt miza.

Dacă clădirile publice sunt retrocedate, atunci guvernul va pierde, evident, dar asta este și ideea! Guvernul a câștigat odată cu venirea la putere a comuniștilor! E firesc ca prin schimbarea regimului politic statul să piardă. Să presupunem că clădirile primăriilor, prefecturilor și ale imobile cu destinație public sunt retrocedate, ce se întâmplă? Păi statul va trebui să plătească chirie pentru aceste spații, dacă dorește să-și mai continue activitatea acolo. Marele, uriașul merit al acestei reforme ar fi că astfel costul statului ar deveni mai vizibil. Astfel, lumea ar vedea mai clar că nimic nu e pe gratis, că trebuie să plătești tot ce primești, până la ultimul bănuț. Probabil, efectul ar fi acela că lumea ar deveni extrem de neinteresată să plătească impozite mai mari pentru a primi aceleași servicii publice, pardon, pentru a sta la aceleași cozi și a îndura indiferența aparatului birocratic.

Puterea politică de după 1989 a evitat însă retrocedările și le-a înlocuit cu despăgubiri bănești. Ceea ce, cum s-a și întâmplat, nu a făcut decât să ușureze sarcina nepoților ei politici de a refuza reforma, pe motiv de… cifre, cifre. Acum statul are în sfârșit o cifră pe care s-o arunce în ochii lumii: 16 miliarde de euro. În speranța că lumea va spune: “Mda, cam mult, hai mai bine să facem reforma statului fără să mai schimbăm nimic.”

De fapt, ar fi fost – și încă mai este – eficient și just să urmăm principiul retrocedării. Nu am face decât să eliberăm resursele din lagărul proprietății publice, al haosului calculațional și al arbitrariului politic. Această măsură nu are costuri decât pentru cei care își pierd fotoliile și biciul puterii politice. Pentru societate, înapoierea bunurilor confiscate are însemna un uriaș pas înainte.

0 Shares
Share
Tweet
Share