25 June 2019
Home / Istorie economica / Remember 1989 (I): ce a însemnat comunismul pentru țările est-europene?

Remember 1989 (I): ce a însemnat comunismul pentru țările est-europene?

103 Shares

Am la îndemână un studiu al unui student român la Stanford, care conține două grafice simple și grăitoare despre efectele instaurării regimului comunist în Europa de Est. Primul prezintă evoluția PIB/locuitor comparativ, începând cu 1940, pentru Europa de Est și Europa de Vest.

PIB pe locuitor Europa Est Vest

Al doilea arată evoluția PIB/locuitor în România comparativ cu Grecia și Portugalia, țări care la încheierea războiului aveau un nivel de trai asemănător cu al nostru.

 

PIB Romania Grecia Portugalia

 Abandonarea economiei de piață a însemnat rămânerea în urmă a țărilor socialiste. După cum se poate vedea, 50 de ani de comunism au dus la dublarea PIB/locuitor în cazul României, respectiv la multiplicarea lui de 5 ori în cazul Portugaliei și Greciei. Și poza nu este completă, deoarece lipsesc anii de corecție de după 1989, când PIB s-a prăbușit în toată Europa de Est (voi reveni asupra subiectului). Cu alte cuvinte, discrepanța dintre sistemele bazate preponderent pe piață și cele pe proprietatea de stat este chiar mai mare decât lasă să se întrevadă graficele.

De ce au mers atât de prost economiile comuniste? Deoarece absența proprietății private a dus la alocarea haotică a resurselor. Trei argumente au fost formulate de-a lungul timpului în sprijinul acestei idei.

Primul dintre ele este argumentul stimulentelor. De exemplu, una din problemele țărilor socialiste a fost aceea că nu a asigurat stimulente adecvate pentru gospodărirea judicioasă a resurselor. Din contră, indolența a fost enormă. Atunci când nu ești stăpân pe ceea ce produci nu îți pasă prea mult dacă rezultatul muncii tale este bun sau rău. Oficial, s-a încercat depășirea acestui impediment prin reeducarea oamenilor, adică prin controlul minților, o propagandă înfiorătoare și pedepse aspre pentru cei prinși că își băteau joc de “avutul obștesc”. Doar că reeducarea nu a funcționat la standardele prevăzute. Socialismul este împotriva naturii umane.

Al doilea este argumentul informației. Așa cum spunea Hayek, cunoașterea în legătură cu alocarea economică există doar într-o formă dispersată printre indivizi. Nimeni nu posedă a imagine completă a nevoilor și posibilităților de producție, astfel încât problema economică fundamentală devine coagularea acestei informații. De unde știm cine ce are nevoie? În ce cantitate? La ce oră sau moment din an? Cum să se producă bunul dorit? Nu știm. Vorbim cu fiecare individ în parte? Și dacă acesta se răzgândește? Pe scurt, dictatorul comunist nu este omniscient, nu știe ce vor indivizii, doar își dă cu presupusul și, până la urmă, face așa cum îl taie capul. Prin comparație, în capitalism răspunsul ni-l oferă sistemul prețurilor: prețurile “ne vorbesc” despre dorințele consumatorilor și despre raritatea resurselor. În capitalism întreprinzătorii se apucă să producă ciment nu fiindcă “așa vor mușchii lor”, ci pentru că piața o cere.

Înainte de a trece la al ultimul argument, vreau să menționez că primele două sunt corelate. De exemplu, comitetul planificării de pe vremuri făcea prognoze și planuri rupte de realitate (argumentul informației). Dar era și stimulat să facă aceste prognoze greșite, deoarece ele corespundeau doctrinei partidului comunist și voinței conducătorului suprem (argumentul stimulentelor). Dacă te abăteai de la principiile călăuzitoare erai epurat (sau mai rău).

Al treilea argument este privește imposibilitatea calculului economic. Așa cum a demonstrat Mises, o alocare rațională a resurselor este imposibilă în socialism. Abolirea proprietății private și desființarea prețurilor libere face imposibilă exprimarea cantitativă a preferințelor publicului. De unde știu eu care trebuie să fie raportul valoric între o sticlă de bere și una de limonadă? De unde știu dacă merită să investesc în producția de petrol sau în creșterea oilor? Nu știu, pentru că nu dispun de prețuri libere care să îmi arate intensitatea preferințelor publicului – în termeni cifrici. În consecință, în socialism nu funcționează criteriul rentabilității. Nu pot spune că investiția în oi aduce un profit de 20% dar, din moment ce investiția în petrol aduce 50% este mai bine să dedic resursele producției de petrol.

Acum, pe mulți socialiști îi doare în bască de problema calculului economic. Ei știu una și bună: să fie egalitate. Dar cum să împarți egal rezultatele producției într-o economie dezvoltată?! Să primească fiecare aceeași rație?! Este evident că nu poți împărți egal întreaga producție, de la alimente sau lemne de foc până la calculatoare sau automobile, și este și absurd. Imposibilitatea calculului economic și imposibilitatea măsurării contribuției individuale la plăcinta comună înseamnă că de fapt socialismul nu poate întreține o structură complexă de producție bazată pe diviziunea muncii. Nu întâmplător, cele mai oribile experimente comuniste au constat în desființarea industriei și transformarea forțată a societății într-o “comună primitivă” agrară (recolta de orez se poate împărți egal). Socialiștii, dacă sunt consecvenți, ar trebui să recunoască acest fapt: să spună că visul lor este înapoierea.

Din toate motivele enumerate bunăstarea oamenilor sub comunism a avut de suferit, așa cum o arată graficele. Și, să nu uităm, comuniștii au avut la dispoziție prețurile internaționale pentru a-și face o idee despre ce merită să producă. O societate comunistă autentică, complet autarhică și fără nici un semnal din exterior, se stinge biologic; moare de foame în câțiva ani. Avem cazuri în istorie. Faptul că PIB-ul s-a dublat în România în 40 de ani de comunism nu este nicidecum un merit al comunismului, ci al economiei de piață din Vest și al rezistenței la colectivizare din România.

[layout show=”1″]
103 Shares
103 Shares
Share
Tweet
Share