24 October 2020
Home / Despre criza / Regula deficitului structural și regula bunului simț economic: am învățat ceva din Criza Asiatică?

Regula deficitului structural și regula bunului simț economic: am învățat ceva din Criza Asiatică?

În exaltarea clasei politice europene în legătură cu limitarea prin Constituție a deficitului bugetar cu greu mai încape un “Dar”. Dar puțină lume mai ține mine – sau a învățat ceva din – Criza din Asia din 1997. Criză produsă în țări care s-au remarcat prin managementul prudent al finanțelor publice. Cel puțin după părerea FMI de atunci.

Hai să ne amintim cum stăteau lucrurile și, cu ocazia aceasta, să ne și amuzăm un pic.

Spunea Michel Camdessus, directorul FMI, în noiembrie 1996, cu jumătate de an înaintea colapsului financiar din Asia:

Ca director al FMI am frecvent ocazia să discut provocările pe care le ridică managementul economiei cu omologii dvs. din alte țări. Nu cred că vă divulg un secret dacă vă spun că aceste discuții se învârt adesea în jurul întrebării “Cum pot atinge țările lor performanțele economice pe care țările ASEA le-au atins deja?” – adică, o rată înaltă și sustenabilă a creșterii economice și, la fel de important, genul de “creștere calitativă” care stimulează dezvoltarea umană, promovează justiția social[, protejează mediul și permite păstrarea valorilor culturale.

Bineînțeles, știți deja ce le răspund atunci când sunt întrebat care este secretul din spatele poveștii dvs. de succes. Le arăt politicile pe care țările dvs. le-au urmat. În special, accentuez rolul pe care politica fiscală prudentă l-a jucat în consolidarea stabilității macroeconomice.

Ați înțeles? Miracolul asiatic se baza în mod esențial pe o politică fiscală prudentă, iar povestea de succes urma să continue.

Hai să vedem ce declara Michel Camdessus cu nici o lună înaintea crizei – socotită, imediat apoi, cea mai mare criză de la Marea Depresiune încoace (noroc că a criza actuală care i-a luat locul în clasament):

Cred că avem toate motivele să fim într-o stare de exuberanță rațională, deoarece ați văzut cu toții cum arată previziunile pentru următoarele 18 luni. Ele arată bine – de-a dreptul roz, așa cum le-a comentat presa în această dimineață. De această dată… prognozele noastre sunt, da, extrem de pozitive (sic!) Nu o să vă repet ce v-a declarat Mike Mussa ieri, dar o creșterea economică precum aceasta lumea nu a mai văzut de 30 de ani.

Fix în același moment, adică în aprilie 1997, raportul FMI Regional Economic Outook: Asia and Pacific spunea următoarele:

Politica fiscală continuă trendul conservator în regiune, iar nivelul datoriilor a fost administrat în general prudent. Decidenții politici s-au folosit de ocazia contextului economic sănătos din ultimii ani pentru a continua să întărească disciplina bugetară… Poziția fiscal în țările din regiune rămâne în general neutră, iar autoritățile pot permite stabilizatorilor automați să opereze dacă este necesar.

Tradus din limbajul de lemn: nu este nici o problemă cu finanțele publice, ba chiar guvernele s-au folosit de creșterea economică pentru a duce o politică înțeleaptă și, în cazul în care vine vreo recesiune (probabilitate zero, conform directorului FMI), au de unde să crească cheltuielile bugetare.

După cum arată tabelul preluat din respectivul raport, țările din Asia de Sud-Est era cu deficitul bugetar sub limita respectabilității, ba chiar aveau excedent. Și se părea că nu mai este nimic de comentat.

Doar că mai este ceva de comentat. Începând din luna mai a venit criza. Bursa tailandeză a pierdut 75%. PIB-ul Indoneziei a scăzut cu aproape 14%. Coreea de Sud a trebuit să fie salvată de la faliment prin cel mai mare împrumut din istorie (de la FMI, normal). Cum așa? Fiindcă politica monetară – adevărata primejdie pentru economia de piață actuală – a fost iresponsabilă.

Dar să revenim la oile noastre. Pactul fiscal pe care ni-l propune euro-birocrația este genul de commitment care nu a prevenit cea mai mare criză înainte de cea actuală. Deja l-am criticat consistent, arătând că preferința pentru “structural” în loc de “cash” nu poate avea decât un motiv: lipsa apetitului guvernelor de a face o reformă bugetară reală. Acum aș vrea să adaug câteva lucruri pe care nu le-am spus în articolul precedent.

În primul rând, să observăm că regula limitării deficitului bugetar structural, reflectă cel mult o intenție bună, dar care nu răspunde problemei de find: reducerea datoriilor publice. Pe cine interesează că statele nu vor mai acumula datorii în viitor (să presupunem că așa vor sta lucrurile)? Lumea caută răspunsul la povara datoriilor actuale. Deci, cel mult, regula deficitului public este o soluție fără o întrebare.

Apoi, această regulă nu este de natură să ne facă să privim cu optimism viitorul economiei deoarece nu ne oferă, prin ea însăși, cheia creșterii economice sustenabile. Să presupunem că guvernele vor recurge la creșterea impozitării pentru a-și acoperi cheltuielile exagerate, iar deficitul este eliminat. Ne va fi bine? Vom acumula mai mult capital și va crește productivitatea? Nu prea cred. Ce rezultă de aici? Că regula echilibrului bugetar nu este bună în sine. Nu echilibrul bugetar este esențial în reforma statului, ci reducerea poverii statului. Adică reducerea bugetului de stat de la 40% din PIB la 20% din PIB. Aș privi cu îngăduință un guvern care are temporar un deficit bugetar exagerat (după ultimele gusturi ale europenilor), dar care vine cu un program radical de reducere a rolului statului.

P.S. Aici puteți citi un rezumat al opiniei mele în privința deficitului structural și puteți vota pro sau contra.

2 Shares
Share
Tweet
Share