20 October 2020
Home / Economişti / Regia autonomă FMI și neosocialismul lui Jeffrey Franks

Regia autonomă FMI și neosocialismul lui Jeffrey Franks

FMI și companiile de stat din România despre reformarea cărora se vorbește în ultima vreme se aseamănă mai mult decât ați putea crede. FMI este o agenție de stat – ce-i drept, nu a unui singur stat ci a unui grup de state. Altfel spus, este o întreprindere public inter-guvernamentală.

FMI nu este o bancă și nici o firmă de consultanță. FMI nu primește depozite și nu intermediază economisirile canalizându-le antreprenorial către cele mai rentabile investiții. FMI nu este un izvor de filozofie economică, nici măcar unul contra cost; nu oferă sfaturi dezinteresate, independente, tehnocrate sau cum vreți să le mai numim. Repet, FMI este o companie de stat.

Ea a fost inventată pentru a asigura stabilitatea valutară internațională – mai pe românește, pentru a fixa prețurile. Nu prețul la grâu, nu prețul la carburanți ci, mai rău, prețul monedelor. Valoarea monedelor (puterea lor de cumpărare) exprimă întreg tabloul de prețuri din economie, prin urmare controlul cursurilor de schimb are o importanță mult mai mare decât, să zicem, controlul chiriilor sau oricare din exemplele de fixare a prețurilor amintite mai sus. Încercând să influențeze politic cursurile de schimb FMI stabilizează practic valoare activelor denominate într-o anumită monedă. Ceea ce este un lucru rău.

E adevărat, pentru a înțelege sum stau lucrurile trebuie să ne luptăm cu metaforele. “Stabilizare” sună bine, dar face parte din arsenalul de luptă al propagandei etatiste. Ne place stabilitatea. Nu vrem să circulăm cu o mașină care nu este stabilă în viraje. Nu credem că schimbarea guvernelor an de an este o soluție potrivită pentru progresul națiunii. Pe scurt, stabilitatea este bună. Dar în economie nu este așa. Ceaușescu a reușit o minune de stabilizare, înghețând prețurile tuturor produselor. Puteam să fim siguri că găsim creveți la același preț pe orice galantar. Dar controlul prețurile s-a dovedit o mișcare sinucigașă. Economia de piață, concurența, libertatea de exprimare a preferințelor consumatorilor, toate presupun schimbare continuă. În funcție de condițiile producției și de intensitatea cererii unele prețuri cresc altele coboară. În consecință, unele activități se dovedesc rentabile, altele falimentare. Dacă prețurile ar fi stabilite prin decret atunci piața nu ar putea funcționa, întreprinzătorii nu ar putea calcula, resursele nu ar putea fi direcționate către cele mai importante proiecte de investiții (din perspectica consumatorilor, așa cum este înțeleasă ea în anticipările investitorilor)… și ne-am tăia craca de sub picioare, economic vorbind.

Dar exact acest lucru face FMI. El nu emite decrete, dar folosește banii contribuabililor pentru a influența cursul de schimb. Lăudându-se că realizează stabilitatea macroeconomică, FMI frânează implicit căderea unor prețuri și urcarea altora. Mai concret, stabilizând cursul leului (și făcându-ne datori pe parcurs cu 20 de miliarde de euro) FMI a oprit din cădere prețurile activelor umflate artificial în timpul boom-ului. Bancherii și genialii investitori imobiliari au scăpat de faliment, iar restul populației a scăpat de-o grijă – în caz că nu știa ce să facă cu banii, îi dă acum la stat prin impozite mai mari. Se spune că FMI a salvat România. O gogoașă. FMI nu m-a salvat pe mine și nici pe majoritatea românilor. FMI i-a salvat pe cei care s-au umplut de terenuri până în 2008 (ca să le revândă), pe cei care au construit cartiere în gropile de gunoi sperând că vor vinde garsoniera cu 100 000 de euro, pe băncile care le-au dat credite; a mai salvat de faliment statul și sistemele sale insolvabile – Caritasul pensiilor publice rezistă bine-mersi exclusiv datorită intervenției FMI.

Și de ce face FMI acest lucru? Fiindcă tocmai cei pe care i-a salvat sunt cei care hotărăsc câți bani să capete Fondul și cu ce salariu să fie retribuit domnul Jeffrey Franks (cel cu gândirea ruptă-n talpă).

Mai nou FMI se preface că vrea însănătoșirea economiei României – de parcă dacă lumea ar scăpa de crize, asta ar fi o veste bună pentru birocrații de genul domnului Franks! (Incredibil cât de puțină lume realizează că într-o lume fără crize majore FMI nu și-ar găsi rostul iar funcționărimea sa ar trebui concediată! Incredibil cât de mulți cred că FMI oferă sfaturi oneste, pe care dacă le punem în practică o vom duce bine până la adânci bătrâneți! Studiile, precum acesta sau acesta, arată contrariul)

Și ați văzut ce cere? Management privat la companiile de stat! Ca o reflectare a defunctei viziuni utopico-socialiste a lui Oskar Lange, cel care credea că socialismul poate funcționa dacă directorii întreprinderilor de stat mimează comportamentul antreprenorilor din capitalism, Jeffrey Franks ne spune că problema risipei, a haosului și a ineficienței din companiile de stat nu este faptul că… sunt de stat, adică ale tuturor și ale nimănui, ci stă în persoana care le conduce. Acolo nu e nevoie de “cumnatul prietenului politic”, ci de un vizionar cu diplomă de la Sorbona. Apropos, nu cred că asta va fi o problemă pentru clasa politică – o diplomă obținută la o școală de prestigiu din Occident a devenit un must pentru a fi considerat în trend, pentru a delimita beizadelele cu ștaif de maneliștii cu grătare. Așa că să nu vă mirați dacă veți vedea pe “Ai lor tineri care la Paris au învățat la gât cravatei cum se face nodul…” constituind viitoarea oligarhie corporatistă românească.

Serios vorbind, problema socialismului nu se rezolvă prin “privatizarea managementului”. Directorul cu MBA și angajat de compania de head-hunting nu reprezintă un substitut pentru proprietarul-întreprinzătorul privat. Într-o companie privată proprietarul își pune averea la bătaie. Directorul firmei de stat nu are nici o legătură cu capitalul firmei. El nu dispune nici de stimulentele nici de constrângerile de care dispune proprietarul-întreprinzătorul privat. Birocrația socialistă, indiferent unde a fost școlită, nu poate substitui piața. Spunea Ludwig von Mises, în 1949:

Triumful complet şi rapid al demonstraţiei faptului că în sistem socialist nu este posibil nici un fel de calcul economic este, într-adevăr, fără precedent în istoria gândirii umane. Socialiştii nu pot decât să-şi recunoască înfrângerea finală zdrobitoare. Ei nu mai susţin că socialismul este incomparabil superior capitalismului deoarece mătură cu totul pieţele, preţurile de piaţă şi competiţia. Dimpotrivă. Ei se străduiesc acum să justifice socialismul căutând să arate că menţinerea acestor instituţii este posibilă chiar şi în regim socialist. Ei elaborează schiţe pentru un socialism în care să existe preţuri şi competiţie.

Sugestia acestor neosocialişti este cu adevărat paradoxală. Ei vor să abolească controlul privat asupra mijloacelor de producţie, schimburile de piaţă, preţurile de piaţă şi competiţia. Dar, în acelaşi timp, ei vor să organizeze utopia socialistă în aşa fel încât oamenii să poată acţiona ca şi cum toate aceste lucruri ar continua să existe. Ei vor ca oamenii să se joace de-a piaţa, aşa cum se joacă copiii de-a războiul, de-a trenul sau de-a şcoala. Ei nu înţeleg de ce asemenea jocuri de copii diferă de lucrurile reale pe care încearcă să le imite.

Aceşti neosocialişti afirmă că socialiştii mai vechi (adică cei dinainte de 1920) au comis o serioasă eroare, crezând că socialismul implică în mod necesar abolirea pieţei şi a schimburilor de piaţă, ba chiar că aspectul acesta reprezintă elementul esenţial şi cel mai caracteristic al unei economii socialiste. O asemenea idee este, după cum recunosc ei, în fine, absurdă, şi implementarea ei ar da naştere la o mizerie haotică. Din fericire însă, spun ei, există un model socialist mai viabil de care dispunem. Este posibil să-i instruim pe managerii diverselor unităţi productive să-şi desfăşoare activităţile, în unităţile lor, în acelaşi fel în care o făceau în regim capitalist. Managerul unei corporaţii din societatea de piaţă nu lucrează pe cont propriu şi pe propria-i responsabilitate, ci în beneficiul corporaţei, adică al deţinătorilor de acţiuni. El va continua să facă acelaşi lucru în regim socialist, în acelaşi fel şi cu aceeaşi grijă şi aceeaşi atenţie. Singura diferenţă va consta în faptul că fructele eforturilor sale vor îmbogăţi întreaga societate, nu pe acţionari (sublinierea mea). În rest, el va cumpăra şi va vinde, va recruta şi va plăti lucrători şi va încerca să realizeze profituri, la fel ca mai înainte. Tranziţia de la sistemul managerial al capitalismului matur la sistemul managerial al comunităţii socialiste planificate se va efectua lin, fără discontinuităţi. Nu se va schimba nimic,cu excepţia proprietăţii asupra capitalului investit. Societatea îi va înlocui pe acţionari, astfel încât poporul va încasa dividendele. Asta e totul.

Problema de care ne ocupăm nu ţine de activităţile manageriale; ea ţine de alocarea capitalului către diferitele ramuri industriale. Întrebarea este: în ce ramuri trebuie extinsă sau redusă producţia, în ce ramuri trebuie modificat obiectivul producţiei, ce ramuri noi trebuie să fie inaugurate? Pentru a răspunde la toate acestea nu foloseşte la nimic să invocăm onorabilul manager de corporaţie şi binecunoscuta sa eficienţă. Cei ce confundă activitatea antreprenorială cu managementul îşi închid ochii la problema economică. În cazul conflictelor de muncă, părţile implicate nu sunt manageriatul şi forţa de muncă, ci antreprenorii (sau capitaliştii) şi angajaţii salariaţi, care primesc o remuneraţie. Sistemul capitalist nu este un sistem managerial; el este un sistem antreprenorial. Meritele managerilor de corporaţie nu sunt micşorate prin stabilirea faptului că nu activitatea lor este cea care determină alocarea factorilor de producţie către diferitele linii industriale.

Nimeni nu a sugerat vreodată că societatea socialistă i-ar putea invita pe promotori şi pe speculatori să-şi continue speculaţiile şi apoi să-şi doneze profiturile la cutia comună. Cei ce propun o cvasi-piaţă pentru sistemul socialist n-au dorit niciodată păstrarea bursei şi schimburilor de mărfuri a pieţei livrărilor la termen a unor active la preţul stabilit în prezent [futures], sau a bancherilor şi a creditorilor, în calitate de cvasi-instituţii. Nu ne putem juca de-a speculaţia şi investiţiile. Speculatorii şi investitorii îşi riscă propriile lor averi, propriile lor destine. Împrejurarea aceasta îi face responsabili faţă de consumatori, adevăraţii patroni ai economiei capitaliste. Dacă îi eliberăm de această responsabilitate, îi lipsim de însăşi specificitatea lor. Ei încetează de a mai fi afacerişti, rămânând doar un grup de oameni cărora directorul le-a încredinţat sarcina lui principală, suprema conducere a desfăşurării activităţilor. Atunci ei – şi nu directorul nominal – devin adevăraţii directori şi trebuie să se confrunte cu aceeaşi problemă pe care nu o putea rezolva directorul nominal: problema calculului economic.

Sunt dezamăgit de faptul că mulți intelectuali chiar cred că șansa României stă în acordul cu FMI. Că regia autonomă FMI ne poate învăța cum să ne organizăm propriile regii autonome. Acordul cu FMI este un rău public, nu un bun public. În absența lui societatea românească ar fi avut o șansă să se curețe de parazitisme și infecții (economice, ideologice, morale). Așa, reforma este mai greu de făcut.

0 Shares
Share
Tweet
Share