20 October 2020
Home / Liberalism / Reforma statului cu stânga în dreapta

Reforma statului cu stânga în dreapta

Dacă reforma statului trebuie să vizeze ceva, atunci acest ceva este reducerea rolul statului în viața românilor. Impasul economic în care ne aflăm și problemele insurmontabile care ne pasc (cum ar fi insolvabilitatea sistemului de pensii) își au cauzele în intervenția statului în societate. Nimic nu costă statul să promită case, nimic nu costă statul să promită pensii, nimic nu costă statul să ieftinească creditul sau benzina… pentru că nimic nu costă statul să ia banii populației prin impozite. De aceea statul a crescut decenii la rând, până când a ajuns obez – așa-zisul stat asistențial, care are grijă de tot și de toate – cealaltă față a monedei fiind reprezentată evident de o povară fiscală insuportabilă și de acumularea unor datorii publice imposibil de rambursat.

Aceasta este problema cu care se confruntă nu doar românii, ci multe alte națiuni, de la greci până la americani. Toate aceste națiuni au nevoie de reforma statului. Și au nevoie urgent, deoarece efectele distructive ale intervenționismului guvernamental (socialism deghizat sub formă de capitalism de cumetrie) se acumulează pe măsură ce trece timpul.

Dar, dacă ne uităm la măsurile propuse de clasa politică, vedem că ele nu vizează așa ceva. Ele vor reformă de dragul statului, nu al cetățeanului. Adică vor ca prin schimbările propuse să facă statul mai sănătos, să-l întărească. În vreme ce, desigur, miza problemei este să reformăm statul în sensul slăbirii lui, dezmembrării lui de cele mai inutile și ineficiente instituții, desființării sistemelor asistențiale falimentare care trag în jos bunăstarea națiunii.

Retragerea statului din societate implică două categorii de măsuri, pentru a viza atât activitatea de colectare de venituri a statului cât și procesul de redistribuire a acestora. Adică, trebuie să avem în vedere atât reducerea poverii fiscale (cu cât mai mult cu atât mai bine), cât și reducerea pomenii guvernamentale, a privilegiilor pe care statul le împarte cu dărnicie prin intermediul cheltuielilor publice. Altfel spus, politica de „austeritate” – reducerea cheltuielilor publice, a birocrației și a “ajutoarelor” sociale – reprezintă doar o parte a reformei statului. În sine, ea nu va duce nicăieri, poate doar la amputarea socială asupra căreia v-am prevenit mai demult. Ea trebuie însoțită de scăderea fiscalității.

Să observăm că nici “doar” scăderea fiscalității nu este dezirabilă. Este elocvent faptul că majoritatea celor care susțin reducerea impozitelor, punct, o fac invocând motivul că veniturile colectate la buget vor crește. Dar, așa cum spunea Milton Friedman, nu asta este ideea: “dacă ai scăzut impozitele și veniturile la buget cresc, înseamnă că nu le-ai scăzut suficient!”. Aceasta pentru că scăderea fiscalității trebuie să reprezinte o componentă a procesului de minimizare a statului, de reducere a acțiunii lui în societate. Reducerea fiscalității care duce la creșterea ponderii în PIB a statului este o falsă reformă, una care va mai permite o vreme autorității politice să plătească pensii și medicamente. Problema de fond însă rămâne.

Să exemplificăm cu recentele propuneri politice de revizuire a Constituției. Ele sunt, pe de o parte, insuficiente având în vedere necesitatea (dezirabilitatea) unei reforme profunde a statului și, pe de altă parte, discutabile prin faptul că nu țintesc reducerea rolului statului în viața românilor.

Plafonarea deficitului bugetar și a datoriei publice la nivelul stabilit de Tratatul de la Maastricht pentru țările care urmăresc adoptarea monedei unice, deși bune în spiritul lor, sunt simultan ironice și inutile. Aceste ținte nu au fost respectate nici măcar de membrii zonei euro care le-au propus, cu atât mai puțin de economiile mai puțin dedicate creșterii bunăstării exclusiv prin muncă, producție, efort antreprenorial și acumulare de capital (de exemplu, Grecia). În cazul României, plafonarea datoriei la 60% din PIB este inutilă, deoarece statul este insolvabil și în prezent, când datoria este semnificativ mai mică – ba mai mult, continuarea acordurilor cu FMI constituie dovada explicită a faptului că politica economică urmată sau preconizată nu generează optimism pe piață. În absența garanțiilor implicite și explicite de salvare oferite de FMI și UE, România nu și-ar putea onora obligațiile scadente nici la actualul nivel redus al datoriei.

În privința imposibilității contestării în justiție a politicii fiscal-bugetare, prevederea propusă nu face decât să reflecte (fără să mai fie nevoie) faptul că impozitele sunt o prelevare obligatorie fără nici o contraprestație, adică o simplă confiscare a venitului cetățenilor. Dintr-o perspectivă mai generală, legile economiei, ca și legile fizicii, nu sunt o chestiune care poate fi decisă de către tribunale. Rolul judecătorilor nu este acela de a decide nivelul pensiei, al salariilor, dobânzilor, chiriilor sau al altor prețuri. Nici statul nu poate îndeplini acest rol. Insolvabilitatea sistemului public de pensii este o realitate și este demonstrabilă economic, iar instanțele judecătorești nu pot anula această realitate. Politica fiscal-bugetară și normele legislative trebuie aduse în concordanță cu principiile economiei, nu invers. În concluzie, prevederea propusă este nerelevantă sub aspectul efectelor de fond (adică al celor care trebuie să intereseze o Constituție).

A treia propunere de modificare își propune să anuleze practic principiul potrivit căruia dreptul de proprietate (averea unei persoane) este garantat(ă). Conform acestui principiu – care nu face decât să reproducă ideea prezumării caracterului licit al averii – sarcina probei revine celui care acuză acumularea nejustificată de avuție. Înlăturarea principiului va deschide probabil calea către comiterea mai multor abuzuri împotriva proprietății.

În altă parte a spectrului politic vedem o completă lipsă de realism. Aflăm că statul poate cumva crea 1 milion de locuri de muncă – dar de ce nu 3 sau 7 milioane?! și poate sprijini diverse domenii. Idei luate din broșurile socialiste ale deceniilor trecute, care dacă au ajuns să fie implementate au eșuat peste tot în lume. Și, bineînțeles, nici un cuvânt despre gaura din bugetul de pensii.

Este bine că vorbim de reformă. Este trist că nu-i înțelegem sensul.

3 Shares
Share
Tweet
Share