20 September 2020
Home / Nevoia de reforme / Problema fiscală și Biserica. Mai scutiți-ne cu impozitele!

Problema fiscală și Biserica. Mai scutiți-ne cu impozitele!

Ar trebui impozitată Biserica sau ar trebui să scăpăm și noi, restul, de impozite? Această întrebare ar trebui să ne-o punem ori de câte ori auzim voci care susțin că Biserica se bucură de privilegiul de a fi tratată diferit față de restul societății de către autoritățile fiscale. În opinia celor care susțin egalitatea de tratament în sensul extinderii impozitării asupra Bisericii, scutirea de impozit este un privilegiu; invers, plata impozitelor este, dincolo de relevanța ei economică, o obligație civică-morală.

Ceea ce naște câteva întrebări fundamentale:

  • Este impozitarea o obligație care decurge dintr-un contract social de la care nu ne putem abate fără să punem în pericol însăși existența societății?
  • Este impozitarea mecanismul instituțional esențial prin care se țese coeziunea socială, joacă impozitarea un rol fundamental pentră clădirea prosperității?

Referitor la prima întrebare, probabil nu există ficțiune mai mare în domeniul socio-politic decât celebrul contract al lui Rousseau, de care toată lumea a auzit dar pe care nimeni nu l-a văzut – darămite semnat – vreodată. Dacă un asemenea contract ar fi fost pus vreodată pe masă, mă îndoiesc că ar fi strâns prea multe semnături. Și, oricum, semnăturile unora nu implică acordul de voință al altor semeni, contemporani sau urmași. În realitate ne aflăm într-o situație de sclavie, chipurile voluntară, dar în sprijinul căreia nimeni nu poate aduce nici o probă (logică, istorică, antropologică, economică ș.a.m.d.). DEX și tradiția sunt grăitoare în acest sens: impozitul este un bir, o prelevare fără contraprestație, în beneficiul „Domnului” – adică al curții împărătești sau al autorității guvernamentale.

Să ne relaxăm, așadar, privind bugetul statului Moldova de la 1770:

Bugetul Moldovei

Referitor la a doua întrebare, este esențial să amintim că, există două metode prin care un individ sau un grup de indivizi pot acumula avuție: prin muncă și colaborare onestă cu alți oameni, respectiv prin hoție. Altfel spus, există porumbei și ulii. Franz Oppenheimer (preluat ulterior de Max Weber) a numit aceste două căi de acumulare a avuției, mijloace economice și mijloace politice. La nivel societal folosirea mijloacelor economice este reflectată în adoptarea unui cadru instituțional propice libertății și acțiunii antreprenoriale, cu garantarea proprietății private și a „drepturilor naturale” conexe: dreptul de a munci, dreptul de a acumula, dreptul de a face comerț neîngrădit, dreptul de a inventa și de a-ți folosi ideile așa cum crezi atât timp cât nu pui piedică direct (fizic) drepturilor similare ale celorlalți indivizi. Prin contrast, mijloacele politice reprezintă exercitarea sistematică, instituțională, a jafului – folosirea impozitării pentru a stoarce rente de la persoanele oneste care aplică prima metodă; pe scurt, ulii vânează porumbeii.

Bineînțeles, ulii sunt destul de inventivi atunci când vine vorba de întins capcane porumbeilor. Statul – acest „bandit staționar” așa cum l-a numit Mancur Olson – își folosește o parte din resurse pentru a-și legitima exploatarea, pentru a-și forma supușii în spiritul „omului nou”: obedient, incult, numai bun de pus la jug sau, câteodată, folosit drept carne de tun. Teoria „bunurilor publice” este un exemplu de propagandă etatistă. Ideea că o categorie vastă de bunuri sau servicii nu pot fi oferite altfel decât prin practicarea coerciției, adică prin transferul forțat de avuție de la membrii societății sau prin înregimentarea la propriu a populației – procesul fiind supervizat de către un comitet central de tehnocrați atotștiutori și binevoitori, pricepuți la fabricarea lucrurilor utile comunității în ansamblu – este complet eronată. Deși lumea a uitat – și, evident, puțini îi amintesc – aceste bunuri publice, de la drumuri până la securitate colectivă – au fost oferite la început în regim voluntar.

De exemplu, astăzi este aproape uitat rolul esențial Bisericii în dezvoltarea primelor școli și spitale (o contribuție specifică creștinilor), a organizării „asistenței sociale”. Biserica, ca liant cultural al societății, este o instituție importantă care a permis oamenilor să se organizeze și să producă autonom, fără “indicațiile prețioase” ale unui Cezar, servicii comune care au dus mai departe la înflorirea unei întregi civilizații. Și în timp ce serviciile furnizate de puterea politică pot fi numite mai degrabă “rele publice” (deh, puterea corupe…), Biserica este un bun public par excellence.

Atacul fiscal împotriva Bisericii este astfel ușor de înțeles: ulii urăsc porumbeii. Biserica nu-ți cere nimic și te sfătuiește să îți iubești aproapele ca pe tine însuți; în schimb, statul îți confiscă veniturile și îți bagă pe gât cu forța învățământ, sănătate, “justiție socială” și altele asemenea. Logic, orice scheme de într-ajutorare sau idei de organizare colectivă voluntară care sfidează “mărețele realizări” ale politicienilor sunt privite cu maximă dușmănie. Dacă pot fi compromise – OK, dacă nu, atunci măcar să fie impozitate pentru a fi descurajate și a întări astfel monopolul statului.

Recunosc, îmi lipsește anvergura culturală pentru a trata subtilitățile asociate temei abordate. Căci întrebarea de la început poate fi generalizată, mai doct și mai provocator: ar trebui să intre Biserica în rândul lumii sau ar trebui să intre lumea în Biserică? Pentru că, vedeți dumneavoastră, nu doar că (1) susținătorii impozitării Bisericii par să fie mai degrabă militanți atei feroce decât iubitori ai dreptății, dar (2) există și opinia potrivit căreia, în esență, nu există nici o diferență între lumea modernă „a tuturor posibilităților” și viziunea comunist-imorală – atât de bine descrisă de Dostoievski – în care „totul este posibil”.

P.S. Acest articol a fost publicat inițial pe Anacronic, o platformă de idei sănătoase (deci adesea “politic incorecte”), pe care vă recomand cu tărie să o vizitați.

0 Shares
Share
Tweet
Share