18 September 2020
Home / Despre BNR / Politica macro-prudențială: câteva obiecții la ultima prezentare a guvernatorului BNR

Politica macro-prudențială: câteva obiecții la ultima prezentare a guvernatorului BNR

Astăzi am asistat la disertația guvernatorului BNR intitulată Macroprudențialitatea. Reglementarea, crizele financiare și politica monetară. Cumva am reușit să-mi mențin atenția trează, deși guvernatorul a avertizat audiența în repetate rânduri, pe parcursul prelegerii, că ceea ce urmează a spune este plicticos, ba chiar că publicul său riscă să nu îl înțeleagă. A spus aceste lucruri probabil pentru a testa răbdarea și perspicacitatea economiștilor din sală (profesori, bancheri, studenți, jurnaliști) care însă au trecut testul. Unii participanți au tolerat aceste afirmații cu îngăduință, alții chiar cu condescendență.

Referitor la prezentarea propriu-zisă, ar fi două lucruri de spus. Primul este legat de viziunea de ansamblu a bancherilor centrali (inclusiv a domnului Isarescu) asupra funcționării economiei. Al doilea se referă la câteva scăpări caracteristice economistului care se străduiește să demonstreze ceva dar, în lipsa unor argumente mai solide, recurge la diverse artificii metodologice, în speranța că se va aplica celebrul proverb: „Dacă vei chinui suficient natura, ea va sfârși prin a mărturisi.”

Să ne referim la ele pe rând.
Pentru început, care este viziunea din spatele politicii macroprudențiale? Pe scurt, una tributară moștenirii (intelectuale) freudiano-keynesiene, conform căreia lumea afacerilor se află într-un perpetuu balans, datorită „spiritelor animalice” care o populează; comportamentul uman este în esență irațional, indivizii (investitorii) traversând ciclic stări de euforie respectiv pesimism; iar din acțiunile „micro”-dezordonate nu poate rezulta altceva decât o „macro”-bâlbâială între diverse echilibre posibile: economia poate să fie OK sau poate să intre în criză, în funcție de… ce vedenii au bancherii, ce frustrări au consumatorii sau – pentru cei mai materialiști dintre voi – ce au mâncat la micul dejun investitorii.

De aceea este nevoie ca deasupra gloatei de agenți economici privați să troneze un Bureacrat-god, cum i-ar spune David Friedman, mă rog, un om echilibrat care să ia cu lingurița excesul de optimism din perioadele de euforie economică și să-l administreze în timpul panicii, când întreprinzătorii cuprinși de pesimism se apucă să concedieze salariați, să nu mai ia credite și să taie investițiile. De fapt, e nevoie de o întreagă șleahtă de oameni echilibrați care să calculeze cursul de schimb, să țintească inflația, să stabilească rata dobânzii, să fixeze criteriile de acordare a creditelor și să inspecteze băncile.

Acum, nu cumva să mă întrebați: dar de unde știm noi că banca centrală este oaza de echilibru dintr-o economie furtunoasă? Sau: de unde știm noi că birocrații care fac regulile prudențiale nu sunt bântuiți de propriile frustrări, interese, dorințe ascunse, sentimente și impulsuri iraționale? Pentru că vă voi răspunde, vorba bancherului central, că nu ați înțeles. Așa stă treaba, pur și simplu, iar dacă nu ați priceput mai citiți odată.

Probabil Hayek bătea câmpii când a scris “Infatuarea fatală”, iar alți economiști (unii laureați ai premiului Nobel) au avut un act ratat atunci când argumentat că autoritatea politică nu este stimulată să guverneze în interesul tuturor ci spre beneficiul îngust dar substanțial al unor grupuri de interese. Toate astea sunt derapaje intelectuale, singura chestie certă este că pe planetă există două categorii de indivizi: unii (mulți) dezechilibrați și alții (puțini) echilibrați – iar guvernanții (sau guvernatorii) se încadrează în ultima categorie. Am zis.

A doua observație se referă la câteva probleme metodologice aferente studiului prezentat astăzi. Punctual, vă voi arăta trei exemple.

1) Vedeți slide-ul de mai jos

E un act de mare curaj să spui, fără alte precizări: “concurența este periculoasă, trebuie controlată” – chiar și dacă avem în vedere doar domeniul bancar. Știința economică ține încă la loc de cinste contribuția lui Adam Smith. Libera concurență este o trăsătură fundamentală a economiei de piață. Există, ce-i drept, o situație în care concurența are rezultatele perverse: atunci când avem “tragedia comunelor”. Dacă o resursă este luată în exploatare gratis simultan de un grup de oameni, atunci aceștia sunt stimulați să o folosească în exces. Exemplul clasic este al pășunilor neîngrădite, deschise turmelor mai multor ciobani; fiecare cioban va avea interesul să zăbovească pe respectiva pășune până când aceasta se degradează complet – de aici “tragedia” bunurilor aflate în folosință comună. Concurența dintre ciobanii care își duc cât mai des oile să pască iarba care “este a tuturor, deci a nimănui” este nocivă pentru comunitate.

După cum scrie în manualele de economie, motivul din spatele apariției acestui fenomen este absența drepturilor de proprietate. Așadar, sensul concurenței este răsturnat atunci când ea nu se manifestă ca o întrecere între proprietari de resurse, ci ca o goană între diverși agenți care ajung vremelnic să dețină controlul asupra unei resurse comune. Și aceasta este exact cheia în care trebuie să citim slide-ul de mai sus: în sistemul banilor de hârtie se manifestă fenomenul tragediei comunelor. Deoarece bancherii știu că banca centrală poate tipări bani peste noapte, costul lor fiind practic zero, ei încearcă să captureze cât mai mult din beneficiile producției de bani. Băncile își extind bilanțurile cât mai mult, cumpără active financiare peste active financiare pentru că mizează pe bail-out-ul băncii centrale. Și au motive temeinice să o facă: banii de hârtie costă aproape zero, banca centrală îi poate produce out of thin air. Dacă vreun bancher s-ar comporta mai prudent el ar fi scos de pe piață rapid de competitorii săi.

Așadar, problema rezultatului nefericit al concurenței dintre bănci se datorează faptului că această concurență se exercită într-un mediu în care banii sunt ai tuturor și ai nimănui: sunt și ai deponenților și ai băncilor simultan; nimeni nu poate rămâne fără bani pentru că banii se pot fabrica în cantități practic nelimitate. Normal ar fi ca problema să se rezolve prin terminarea statutului de bun public al monedei (desființarea producătorului monopolist de bani și definirea exactă a contractului de depozit, respectiv împrumut). Dar, în loc de normalitate, ni se propune extinderea controlului etatist.

2) Slide-ul următor conține un exemplu de citare tendențioasă. Guvernatorul a folosit aici un studiu, (Bordo și Eichengreen) care în realitate aduce o critică activității băncilor centrale, tocmai pentru a justifica activitatea acestora.

Reproduc mai jos ce am am scris cu ceva timp în urmă tot pe acest blog:

Cei mai cunoscuţi istorici ai economiei, Michael Bordo şi Barry Eichengreen au scris un studiu, Is the Crisis Problem Growing More Severe?, care confirmă ceea ce au descoperit şi alţii şi am comentat pe acest blog. Anume că naţionalizarea banilor şi a creditului, socializarea pierderilor şi politica anti-ciclică nu au avut niciun efect în ceea ce priveşte prevenirea crizelor. Reproduc din lucrarea menţionată:
1) Incidenţa crizelor este aproape dublă (în ultimele decenii) faţă de perioada 1945-1971. Cifra comparabilă pentru 1880-1913 reprezintă o treime din frecvenţa actuală a crizelor.
2) Problema duratei este diferită de cea a frecvenţei şi nu se poate spune că s-a schimbat ceva în ceea ce priveşte durata crizelor pe parcursul perioadei analizate
3) Celălalt aspect este profunzimea crizei… Pierderile de producţie cauzate de crizele bancare reprezintă astăzi 75%-80% din ce se înregistra între 1880 şi 1913. Doar crizele gemene (monetară + bancară) au devenit mai severe, iar diferenţa este redusă.
Autorii mai remarcă un alt fapt interesant, anume creşterea volatilităţii fluxurilor de capital: crizele moderne sunt urmate de ajustarea violentă a contului curent, care trece de pe deficit pe suplus într-un singur an, în vreme ce în secolul al XIX-lea ajustarea era mai lentă, deci costul crizelor mai mic.
Şi acum o concluzie interesantă, menţionată devreme în text: Concluzia este că mixul mobilitatea capitalului + democratizarea, iar nu mobilitatea capitalului în sine, a subminat credibilitatea sistemelor monetare. Cred că e destul de clar.

Deci, Bordo și Eichengreen deplâng faptul că înțelepții de la cârma politicii monetare și de prudențialitate nu au dus economia lumii pe ape mai line: History thus confirms that there is something different and disturbing about our age. Ei arată că numărul crizelor s-a dublat față de perioada etalonului-aur. Dar puterea demonstrației nu are limite dacă scoți fraze din context.

3) Graficul următor ridică o altă problemă.

El pare să sugereze că băncile de nebune tind să păstreze insuficient capital propriu.
Dar situația se schimbă iar graficul devine mai interesant dacă marcăm pe el câteva evenimente:

Rata capitalului băncilor în SUA (%)
Sursa: N. G. Mankiw, Macroeconomics 5th ed.

Așa cum puteți înțelege acum, scăderea ratei capitalului nu este un fenomen natural, ci rezultatul politicii intervenționiste. Care, de fapt, a eșuat lamentabil atât prin Basel I cât și prin Basel II. Trăiască politica de reglementare!

2 Shares
Share
Tweet
Share