27 October 2020
Home / Nevoia de reforme / Poate fi criza un pretext pentru restrângerea drepturilor individuale?

Poate fi criza un pretext pentru restrângerea drepturilor individuale?

Astăzi am participat la dezbaterea organizată de Fundația Horia Rusu pe această temă, conferință integrată într-un proiect mai amplu prin care Fundația urmărește promovarea reformei constituționale. În acest sens, a adunat un grup de specialiști în drept – printre care prof.univ. dr. Daniel Barbu, prof. univ. dr. Gheorghe Piperea și prof. univ. dr. Simina Tănăsescu – ei fiind și principalii speakeri de azi.

Din fericire dezbaterea chiar a fost o dezbatere, în sensul că mulți invitați și-au putut exprima opinia. Din moment ce am avut posibilitatea să vorbesc, am vorbit tranșant. M-am referit pe rând la importanța dreptului de proprietate, la modul în care politica distruge proprietatea privată și la problema invocării articolului 53 din Constituție. Vă redau pe scurt cele spuse.

În primul rând, ce sunt drepturile?
Drepturile individului/omului (dreptul de exprimare, dreptul de asociere etc.) deriva în esentă din dreptul de proprietate. „Nu doar că nu există drepturi ale omului care nu sunt drepturi de proprietate, dar primele iși pierd claritatea și devin obscure și vulnerabile atunci când dreptul de proprietate nu este folosit ca fundament.” (Murray Rothbard)

În al doilea rând, afectează politica guvernului dreptul de proprietate? Absolut. Unele măsuri politice îl afectează nemijlocit (este cazul acordului de împrumut cu FMI), altele în mod indirect – reducerea pensiilor nu atacă dreptul de proprietate (al pensionarilor), dar sistemul public de pensii da!

1. Acordul cu FMI. Acordul încheiat de România cu FMI îndatorează fiecare român productiv (care lucrează în mediul privat) cu aproape 5000 de euro. Acesta este preţul plătit pentru salvarea unor bancheri de la faliment, preţ pe care autorităţile l-au plătit cu ochii închişi. Acordul cu FMI și bail-out-ul băncilor încalcă dreptul de proprietate privată. Câtă vreme eu am fost cumpătat, nu m-am îndatorat – sau chiar dacă m-am îndatorat dar îmi achit obligațiile de debitor conform contractului semnat cu banca – de ce trebuie să suport pagubele provenite din lipsa de cumpătare și incapacitatea managerială a altora?

2. Reforma pensiilor. Un individ lucrează pe parcursul vieții circa 40 de ani. Contizația la sistemul de pensii este de aproape o treime din venit. Aceasta înseamnă că după 40 de ani de muncă ar trebui să primim 12 ani salariu gratis – fără să pune la socoteală dobânda care ni s-ar cuveni și care ar depăși suma cu care am cotizat. Dacă ne raportăm la speranța medie de viață de 72 de ani și ținem cont de raportul dintre pensia medie și salariul mediu (1/2), vedem că românii recuperează un sfert din banii pe care i-au plătit. Chiar dacă ne raportăm la speranța medie de viață la 65 de ani, românii (care au ajuns la pensie) recuperează jumătate din bani. Așadar, sistemul public de pensii afectează grav dreptul de proprietate.

În al treilea rând, așa cum am explicat în acest articol, invocarea articolului 53 din Constituție se bazează pe eroarea de a considera criza drept un accident istoric – ceea ce nu este. Un mare număr de economiști au anticipat criza, atât în străinătate cât și în România, economiști în general din mediul privat dar și din instituții publice (precum FMI), chiar dacă cu jumătate de gură. Criza nu este un accident istoric, ci rezultatul unor politici nesustenabile și ale unor instituții care promovează iluzia (eroare) colectivă – nu în ultimul rând este vorba de sistemul de pensii amintit mai sus. Știința economică a depășit de mult timp stadiul în care considera crizele drept fenomene inevitabile și impredictibile. Chiar dacă în economie nu putem face predicții cantitative – nu putem spune că peste 6 luni ne va lovi o criză de 6% din PIB – știința ne previne asupra efectelor încercărilor de a ignora legile economiei.

De la această dezbatere am plecat cu o surpriză plăcută și cu una neplăcută.

Surpriza neplăcută este discursul domnului profesor Daniel Barbu, care este probabil un expert în drept constituțional și un bun filozof, dar nu are calitatea de economist; în ciuda evidenței, subiectul pe care l-a abordat cu predilecție a fost cota unică de impozitare, pe care a criticat-o și despre care a spus că (1) ar fi creația oligarhiei rusești, (2) își epuizează efectele în câțiva ani și (3) nemții ar fi calculat că pentru a păstra veniturile bugetare la nivelul actual în condițiile trecerii la cota unică ar trebui să fixeze o cotă de 40%! Mi-aș fi dorit tare mult să îi testez domnului Barbu gusturile ideologice propunându-i să aleagă (ca joc mental) între actuala cotă unică și impozitarea progresivă de la 0,67% la 4%. Dar dincolo de acest răutăcism, mi-as fi dorit să îl informez că tot ce susține este pură speculație.

Surpriza plăcută a fost intervenția domnului profesor Gheorghe Piperea (are blog; pentru a vă face o impresie, citiți acest articol), un avocat specializat în insolvență, așadar mai apropiat de economie.

În încheiere să mai amintesc că la discuție a participat și fostul președinte Emil Constantinescu, care s-a declarat uimit de faptul că noi ne plângem acum de criză când, de fapt, criză adevărată a fost în 1997: când inflația era 154%, când băncile erau falimentare (aici Piperea i-a replicat absolut justificat că și acum e la fel!), când rezerva valutară era de câteva sute de milioane de dolari. Trebuia să îi spună cineva că în anul de grație 2010 pagubele sunt mult mai mari și că rezerva de 30 de miliarde a BNR nu înseamnă nimic. Ceea ce, desigur, nu înseamnă că nu există soluție. Doar că soluția nu este… “profitabilă politic”.

2 Shares
Share
Tweet
Share