19 November 2017
Știri pe scurt
Home / Articole / Orice taxă e suportată de omul simplu, nu de corporații, de bănci sau de klingonieni

Orice taxă e suportată de omul simplu, nu de corporații, de bănci sau de klingonieni

Multă lume are impresia că dacă statul pune o taxă pe gogoși, atunci cel care plătește taxa este vânzătorul de gogoși. Problema aici este confuzia între incidența nominală a impozitării și incidența economică.

Ca să fac o paralelă, e ca și cu salariul nominal și salariul real. După Revoluție lumea sărea în sus de fericire de câte ori creșteau salariile. De ce? Fiindcă ea se raporta (fals) la o putere de cumpărare constantă a banilor. Adică lumea credea că dacă i se dublează salariul, atunci își va permite să cumpere de două ori mai multe produse. A trecut mult timp până când oamenii au învățat că “ce-i în mână e minciună” și că degeaba au ei în buzunar bancnote cu mai multe zerouri dacă prețurile cresc la fel de tare sau chiar mai repede. A fost nevoie de câțiva ani pentru ca oamenii să facă diferența dintre salariul nominal (cât figurează pe hârtie) și salariul real (cât poți să cumperi cu el), timp în care au fost fraieriți la greu de către guvern și banca națională. Dar, deoarece “nu poți să-i prostești pe toți tot timpul”, până la urmă lumea a învățat. Cum a învățat? Din experiență.

La fel stă treaba cu taxele, doar că este puțin mai greu de înțeles. Nu poți să pricepi DIN EXPERIENȚĂ că impozitarea firmelor îi face pe cetățeni mai săraci; eventual este nevoie de foarte mulți ani și de o rată mare de impozitare, pentru ca omul de rând să tragă concluzia că politica birurilor mari a fost nocivă pentru societate, fiindcă, uite, am rămas săraci și înapoiați. Dar altminteri este greu.

Din acest motiv este util să mergi la școală. Fiindcă așa cum există stomatologi (adică oameni pricepuți la problemele dentare), așa cum există compozitori (oameni pricepuți să inventeze melodii), așa cum există ingineri (adică meseriași în stare să construiască/repare un motor), tot la fel există și economiști, adică oameni specializați în această știință a alocării resurselor. Deci, are sens să te duci la școală ca să te învețe un economist ceea ce tu, om simplu, nu ai cum să înțelegi cu mijloace rudimentare. La fel cum un doctor îți poate spune de ce ai febră, tot așa un economist te poate lămuri în legătură cu incidența taxelor.

Hai să luăm un economist mainstream, adică un economist apreciat de marea majoritate a colegilor săi. Să luăm un economist mainstream foarte faimos: Nicholas Gregory Mankiw, de la Harvard. Iată ce zice Mankiw, în legătură cu incidența taxelor, în cursul său de anul I de facultate.

1. Dacă taxa îi afectează direct pe consumatori, atunci cererea scade, oamenii care încă își vor permite să cumpere produsul respectiv vor plăti mai mult pe el, iar vânzătorii vor încasa o sumă mai mică.

2. Dacă taxa îi afectează direct pe producători, atunci oferta scade, prețul crește, mai puțini oameni vor cumpăra produsul iar vânzătorii vor încasa mai puțin.

Deci, concluzionează Mankiw, efectul a același, indiferent de situație: pierd și consumatorii și producătorii.

Acum, față de cele prezentate și care constituie o lecție elementară de economie de anul I, se mai pot adăuga câteva lucruri. Pierderea producătorilor este în ultimă instanță suportată tot de consumatori, fiindcă restrângerea producției cauzată de impozitare înseamnă salarii mai mici, locuri de muncă mai puține – și nu doar în industria direct vizată ci pe tot lanțul de furnizori. Adică există și alte efecte nocive în societate, nu doar scăderea nemijlocită și imediată a numărului celor care își permit să cumpere respectivul produs. Există efectele nenorocite și pe termen lung.

Revin la ideea cu care am început: trebuie să facem diferența dintre incidența nominală și cea economică (reală) a impozitării. Incidența nominală poate câteodată să-i privească și pe producători (dacă e vorba de un impozit plătit direct de aceștia), dar incidența reală îi privește întotdeauna pe cetățeni.

Să luăm un exemplu clasic: așa-zisele contribuții sociale, de fapt impozite pe muncă, ce sunt plătite, NOMINAL, și de salariați și de angajatori. În REALITATE, impozitarea muncii este suportată de forța de muncă. Chiar dacă angajatorul are obligația de a vărsa niște bani statului, el decide câtă forță de muncă angajează și, evident, va angaja mai puțină forță de muncă decât ar face-o în absența impozitului. Dacă impozitarea muncii ar fi zero, atunci antreprenorii ar fi foarte stimulați să încheie contracte de muncă și să-și extindă afacerile; ar licita mai mult pentru forța de muncă, deci salariile ar crește.

Ultima găselniță în materie fiscală în România este taxa pe apă. Adică o taxă suplimentară la producția de apă îmbuteliată – pe lângă preconizata creștere a redevențelor la apele minerale. Este o taxă aplicată companiilor. Aceasta este incidența nominală a taxei. Obligația de plată cade în sarcina firmelor. Dar incidența economică e alta; ea îi privește pe consumatori. Firmele vor plăti taxa doar din câtă apă reușesc să vândă, deci doar din câți consumatori sunt dispuși să verse acești bani către firme și, indirect, către stat. E clar că numărul consumatorilor de apă îmbuteliată va scădea, unii vor bea apă de la robinet. Deci e clar că bunăstarea unor cetățeni va avea de suferit deoarece vor fi obligați să renunțe la consumul de apă minerală. Alți cetățeni vor continua să cumpere dar și bunăstarea lor va fi diminuată deoarece vor cheltui mai mult pe apă. Cât despre firme, ele își vor restrânge activitatea, deci e posibil ca unii cetățeni să sufere o pierdere majoră de bunăstare.

Ideea de fond este următoarea: impozitele descurajează producția; deci ele sunt suportate în ultimă instanță de proprietarii factorilor de producție, ale căror venituri reale scad. Vorbim aici în principal de forța de muncă, de oamenii simpli, care fie își vor vedea salariul scăzut fie vor descoperi că nu-și mai permit să cumpere apă. De asemenea, vorbim de proprietarii capitalului, adică de toți cei care economisesc, fiindcă randamentul investițiilor scade. În ansamblu, impozitele descurajează producția și acumularea de capital.

De asta țările cu o libertate economică mai mare sunt mai prospere decât România.

412 Shares
Share
Tweet
Share
Stumble