25 November 2020
Home / Blogway iti zice Salut / Nici cartelizare, nici simpatia preţurilor

Nici cartelizare, nici simpatia preţurilor

Întrebat despre acuzaţiile de blat (pardon, cartelizare) pe care bancherii l-ar face în dauna publicului, mărind dobânzile la unison, Adrian Vasilescu a răspuns că nu crede în această poveste; mai degrabă, asistăm la un caz de “simpatie a preţurilor”, adică la “un fenomen de piaţă”, prin care dacă un ofertant măreşte preţul, restul i se alătură cu bucurie.

Deşi cineva ar putea crede că prin explicaţia dată domnul Vasilescu aduce o rază de lumină în bezna intelectuală în care orbecăie Consiliul Concurenţei (asta da contradicţie în termeni!), adevărul este trist. Teza directorului de comunicare de la BNR nu clarifică lucrurile, ba le înceţoşează şi mai tare. Din ea înţelegem că bancherii nu sunt ticăloşi, ci doar proşti. Căci ce fac ei, în definitiv? Se imită reciproc, mergând în turmă când într-o direcţie când în alta, parcă dinadins pentru a stârni criticile asistenţei. Şi culmea, ăsta e un fenomen de piaţă! Dacă aşa stau lucrurile, atunci pentru orice om cu capul pe umeri ar trebui să fie limpede că piaţa ar trebui desfiinţată şi preţurile (inclusiv dobânzile) să fie stabilite de către preşedintele naţiunii, la invitaţia guvernului şi la ore de maximă audienţă (Putin se pare că a priceput cum stă treaba, dar pentru moment se rezumă doar la a da indicaţii privind preţurile cârnaţilor în supermarket).

Sublimă pledoarie în favoarea preţurilor libere face domnul Vasilescu. Deci, nici speculanţii, nici intermediarii, nici interesele producătorilor care complotează împotriva consumatorilor nu sunt responsabile pentru creşterea preţurilor. Nu. Pur şi simplu aşa se întâmplă când piaţa este liberă.

Realitatea este cu totul alta. Şi nu pentru că manualele de economie (ah, manualele!) dezmint alegaţiile “experţilor”, ci pentru că pur şi simplu vânzătorii nu se imită între ei. Nici măcar în situaţiile în care sunt foarte mulţi şi capacitatea fiecăruia de a influenţa preţul este nesemnificativă. Dacă e să fim realişti, acuzaţia Consiliului Concurenţei pare mai plauzibilă decât explicaţia cu “simpatia preţurilor”. Căci măcar nu neagă raţionalitatea agenţilor economici. De la Adam Smith ştim că ori de câte ori se întâlnesc, este puţin probabil ca vânzătorii să nu discute vreun plan de acţiune concertată. Problema este însă că interesul poartă fesul, iar cartelul este în permanenţă subminat de interesul participanţilor de a trişa şi de a oferi condiţii mai bune clientelei, pentru a-şi lăsa competitorii în offside şi a scoate mai mult profit.

Şi apoi, acuzatorii vânzătorilor trebuie să răspundă la întrebarea de 1 milion de dolari: de ce nu se coordonează/imită bancherii pentru a duce dobânzile la 100%? De ce se mulţumesc să le ridice de la 10% la 11%, în loc să o dubleze? Aşa aflăm răspunsul – atât în general, cât şi în cazul în speţă – fiindcă preţul depinde şi de cumpărători.

De ce cresc dobânzile, Mitică? De aia, fiindcă reflectă atât preferinţele bancherilor cât şi cerinţele clienţilor. De aia e bună piaţa.

0 Shares
Share
Tweet
Share