22 September 2020
Home / Nevoia de reforme / Lumea perfectă a ARACIS

Lumea perfectă a ARACIS

Coaliţia pentru Universităţi Curate (CUC) şi Societatea Academică din România (SAR) au efectuat un clasament al integrităţii universităţilor din România. Deloc întâmplător, acest clasament arată diferit faţă de rezultatele procesului de evaluare pe care Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior (ARACIS) îl derulează.

Domnul Ion Curtu, preşedintele ARACIS, a ripostat la acuzaţiile de nepotism şi lipsă de transparenţă de care s-ar face vinovate multe universităţi, afirmând că:
„Scopul unei universităţi este de a oferi educaţie, performanţă şi cercetare. Nepotismul sau felul guvernanţei unei universităţi nu sunt criterii de fond. Se întâmplă de multe ori, mai ales la universităţile de medicină, copiii să-i urmeze pe părinţi în profesie. Păi, pe mine nu mă interesează asta, ci dacă îşi fac într-adevăr treaba!”

Cine are dreptate?

Cred că doamna Alina Mungiu Pippidi ar trebui să se gândeasca de două ori înainte de a trage concluzii. Şi mai cred că ar trebui să renunţe total la procedurile specifice filozofiei “political correctness” pe care le-a importat de la mediul intelectual socialist din Occident.

Cred că domnul Curtu are dreptate, teoretic. Ce este mai important? Nepotismul sau performanţa? Evident, performanţa. Există o legătură între cele două? Nu neapărat – şi această constatare justifică concluzia de mai sus. Adică nu putem spune a priori că o instituţie în care se întâmplă să lucreze părinţi, copii, nepoţi, mătuşi etc. va avea performanţe mai slabe decât o instituţie în care nu există relaţii de rudenie între angajaţi. Şi cred că am încălca un drept fundamental al individului dacă i-am interzice să se angajeze într-o instituţie în care lucrează deja o rudă de-a sa.

Problema este alta. În prezent, în absenţa unui sistem educaţional privat cu adevărat concurenţial (lipsit de reglementări etatiste şi de inspectori ARACIS), nu putem spune că performanţa diverselor instituţii de învăţământ poate fi validată în mod obiectiv. Poate că nepotismul este profitabil – în sensul că aduce beneficii cumpărătorilor de servicii educaţionale, desigur – sau poate nu. Nu avem cum să ştim. În lumea perfectă a ARACIS este posibil orice.

În realitate – realitate pe care domnul Curtu o ocoleşte intenţionat, livrându-ne discursuri emoţionante despre vocaţia copiilor de a urma profesia părinţilor – lucrurile nu stau chiar aşa. Avem un sistem educaţional birocratic, prioiectat de sus în jos (planificat central), în care libera iniţiativă şi inovaţia sunt sufocate. Prin impunerea cerinţelor de acreditare şi a instituirii diplomei unice s-au introdus stimulente perverse. Un economist este un economist, de oriunde ar absolvi. Monopolizarea de către stat a producţiei de diplome (a atestării setului de abilităţi dobândite de studenţi) a dus, evident, la devalorizarea acestora prin inflaţia de diplome. Concurenţa a fost pervertită astfel de la menirea sa benefică, în care furnizorii de educaţie concurează pentru a oferi servicii superioare calitativ, la sensul în care funcţionează în dauna societăţii: furnizorii de educaţie se întrec în “a fura la cântar” oferind produse educaţionale cât mai proaste. Dacă aşa este rentabil, de ce să nu o faci?

Aşa se explică şi nepotismul care caracterizează sistemul educaţional românesc. El există nu pentru că şi-a demonstrat eficienţa pe piaţă, ci pentru că este rentabil în context birocratic. Universităţile angajează familii întregi nu pentru că acestea şi-au dovedit performanţa superioară, ci pentru că “merge”. De ce ar fi mai rentabil să angajezi profesori pe bază de competiţie transparentă, deschisă, aşa cum fac marile corporaţii sau universităţile americane?

Aşadar, domnul Curtu is right for the wrong reasons. El apără drepturile omului afirmând că nepotismul e eficient. Nu este exclus, dar nu avem nicio dovadă.

0 Shares
Share
Tweet
Share