5 June 2020
Home / Ce face statul? / Liberalizare cu parfum de confiscare inflaționistă

Liberalizare cu parfum de confiscare inflaționistă

Watch your language! – cam așa ar trebui să replicăm experților care de 20 de ani umblă cu liberalizarea prețurilor în gură. Liberalizarea de care vorbesc ei de voie sau de nevoie este o încercare diformă de a reduce intervenția statului; în absența uneo reforme mai comprehensive ea produce o economie de piață schiloadă, despre ale cărei consecințe neintenționate ajung ulterior să se plângă aceiași experți, reclamând re-intervenția statului.

Vă amintiți liberalizarea prețurilor operată de guvernul Roman în 1990? Era conformă viziunii economiștilor neoclasici de peste ocean, care au propovăduit-o peste tot în Europa de Est, din Rusia până în Albania. În teoria acestor economiști, problema principală a economiilor socialiste era că nu aveau “prețuri libere”, că nu aveau „piață”, așa că terapia de șoc (mă rog, “graduală” în democrațiile originale) presupunea tocmai liberalizarea.

Acum, liberalizare sună bine. E cineva împotriva eliberării – din închisoare, de comunism, de datorii sau de altceva?! Nu prea cred. Deci, hai liberare! Dar filosofia din spatele politicii este găunoasă. Problema principală a socialismului nu era absența prețurilor libere, ci absența proprietății private. A vorbi despre prețuri libere într-o lume fără drepturi de proprietate este un nonsens. Libertatea nu există în neant, ci este circumscrisă proprietății. Dar naivii nu bagă de seamă. Liberalizare fără împroprietărire sună bine mai ales pentru guvernanți, care acum pot raporta că au terminat tranziția, fără să schimbe nimic… sau, mă rog, că nu au schimbat nimic dar au modificat ce era esențial.

Efectul liberalizării fără reforma proprietății poate fi descris în următoarea expresie: la vremuri noi, tot noi! Această expresie arată bine who’s in charge: de când cu „reforma” alocarea resurselor este controlată tot de stat, prin băieții deștepți; unii – directori de fabrici, alții – directori prin ministere, alții – liber-întreprinzători transformați în căpușe pe lângă fabricile de stat, în fine, toți cei care s-au prins rapid de oportunitate: liberalizarea prețurilor nu înseamnă concurență, nu înseamnă alocare rațională (eficientă) a resurselor, nu înseamnă „suveranitatea consumatorului”; nu, liberalizarea prețurilor înseamnă doar că poți să faci avere exploatând activele statului – adică bunurile teoretic ale tuturor, practic ale grupurilor de interese privilegiate de stat – pentru a oferi ceva gloatei… „liberă să aleagă” (Ura, Milton Friedman!).

Apropos, în absența unui veritabil regim al proprietății private românii au fost liberi să-și aleagă doar conducătorii. Ce poate fi mai ironic decât o mulțime de capete îndoctrinate, stăpâne pe praful de pe tobă, strigând „Noi nu ne vindem țara!” Ele considerau că dețin ceva din România și își adulau băieții deștepți aleși democratic care, pe bună dreptate, le replicau „Am învins!” și le trimiteau multe-multe bezele de la tribună.

Ca să părăsim sinergia vorbelor și să intrăm în meandrele faptelor, liberalizarea prețurilor din anii 1990 a fost metoda prin care populației i s-a confiscat o parte uriașă din avuție. În beneficiul „găurilor negre” din economie, al fabricilor de stat care aveau pierderi și care nu puteau trăi fără inflație – ar spune unii. Un eufemism. Găurile negre sunt în fizică, nu în societate. De fapt, exproprierea prin inflație s-a făcut în beneficiul unor interese particulare, care au căpușat fabricile și s-au întronat la conducerea alocării resurselor, în absența privatizării acestora.

Ei bine, a venit și privatizarea până la urmă, dar mai lent, că doar statul nu urmărește înavuțirea oricărui mujic – deși orice mujic a fost expropriat de comuniști. Ea nu s-a încheiat nici astăzi, statul deținând în continuare vaste resurse, în domeniul energiei de exemplu, prin care dictează regulile jocului. Mai rău, privatizarea a fost efectuată prin cele mai proaste metode, ca nu cumva băieții deștepți să scape controlul. Retrocedarea proprietății – cea mai eficientă și morală metodă de privatizare – a fost tratată cu dezgust și a avut un rol secundar. Statul a preferat să vândă, de parcă ideea era să schimbe un bun pe altul (o fabrică de automobile pe o sumă de bani), rămânând stăpân pe valoarea lui. Economiștii pro-free-market dar corigenți la lecția despre free-market au pierdut din vedere faptul că ideea TRANZIȚIEI este, din contră, tocmai asta: să scoți statul din joc; să îl deposedezi de avere pentru a o transfera oamenilor; să îl legi de mâini pentru a nu mai da legi care să anuleze de facto dreptul de proprietate al oamenilor – pe principiul, „ești liber să îți cumperi mașină dar îți spune ministrul cu ce cauciucuri să mergi și cât să plătești pentru drumuri și benzină”.

Pe scurt, la două decenii de la abandonarea comunismului românii au „ales” un stat care dictează alocarea a 40% din PIB, iar prin puzderia de reglementări probabil influențează decisiv încă pe atâta. Mare progres. Cum ziceam, nu-i de mirare că având o așa „economie de piață funcțională” salariul real a crescut doar cu 24%. Adică am bătut pasul pe loc în ritm voios de defilare.

În prezent se vorbește despre liberalizarea prețurilor la gaze. De fapt, ca să fim corecți și intransigenți cu crudul adevăr, este vorba de „liberalizarea costurilor” (sesizați diferența?). Reprezentantul FMI ne-a spus practic că pierderile companiilor furnizoare trebuie să fie publice, adică acoperite transparent prin prețuri mai mari, nu prin impozite. Că populația și firmele trebuie să plătească „prețul real”. Ați observat știrea:

E.On România consideră că o creştere a preţului gazelor naturale şi a energiei electrice este necesară pentru acoperirea costurilor şi pentru eliminarea presiunii actuale asupra preţurilor.

Și de ce ar trebui să îmi pese de E.On? De ce ar trebui să ascult socialismul ăsta moralizator care în traducere înseamnă „Ce este bine pentru E.On este bine pentru țară”? Sunt de acord cu prețurile libere, în sensul definit de libertatea contractuală între proprietari, dar funcția lor nu este aceea de a acoperi automat costurile cuiva (falimentul nu este exclus pe o piață veritabilă). Deși tocmai asta urmărește reforma „liberală” în sectorul energiei.

Fără supărare, care preț „real”? Da, știu, cutare combinate chimice aparținând unui cutare om de afaceri primesc gaz subvenționat și asta se va termina o dată cu liberalizarea. Perfect, subvențiile sunt un privilegiu, într-o țară liberă nimeni nu merită privilegiat (am observat pentru a n-a oară și că, într-un stat socialisto-corporatist ca al nostru, privilegiile le primesc, din întâmplare, cei bogați). Dar, insist, care preț real? Prețul real nu se poate stabili decât într-o lume de proprietari, nu acolo unde statul face jocurile. O lume de proprietari înseamnă că statul nu mai deține resurse energetice și că oricine poate intra, dacă are chef, în activitatea de producție de energie. Fără birocrație, fără bariere specifice, fără impozitare și subvenționare specială. Fără monopoluri administrate sau găzduite de stat.

Nu se vorbește despre aceste lucruri. Nu-i de mirare. Producția de energie este prea prețioasă pentru ca securiștii de bine – proprietarii de facto actuali – să-i cedeze controlul. Dar experții FMI, imparțiali cum îi știm, au decis că regimul proprietății nu contează câtă vreme facem liberalizarea prețurilor. Curat liberalizare!

0 Shares
Share
Tweet
Share