16 January 2019
Home / Articole / Leul Cecil avea mai multe șanse dacă aparținea cuiva

Leul Cecil avea mai multe șanse dacă aparținea cuiva

Împușcarea leului Cecil a iritat grupurile ecologiste și de apărare a animalelor, dar din păcate este doar ultimul episod cunoscut dintr-un dezastru telefonat. Cine păzește animalele pe cale de dispariție? Statul! Leul Cecil era o atracție a Parcului Național Hwange din Zimbabwe. Vorbim de un spațiu public, criteriile de acces și vânătoare fiind gestionate de guvern. Care afirmă următoarele:

“Autoritatea de Management și de Reglementare a Parcurilor în calitate de custode al tuturor animalelor sălbatice din Zimbabwe eliberează permise de vânătoare și stabilește cote de vânătoare pentru toate zonele de vânătoare din țară, astfel încât doar animalele incluse în cotă să fie vânate. În acest caz, atât vânătorul profesionist cât și fermierul [pe spațiul căruia a fost ucis leul] nu aveau permis și nici cotă de vânătoare care să justifice vânarea leului și astfel sunt vinovați de braconaj.”

Așadar, aici ne aflăm pe tarlaua statului: parcul este al statului, leul este al statului. Tocmai absența proprietății private face posibilă distrugerea unei resurse potențial valoroase – măcar în scop turistic. Economiștii știu de multă vreme că proprietatea privată

  • îi motivează pe indivizi să conserve valoarea resurselor de care dispun
  • îi motivează pe indivizi să folosească aceste resurse (indirect) în beneficiul celorlalți.

Doar un proprietar autentic este interesat să ia măsuri de precauție pentru a împiedica hoția – în cazul de față braconajul. Doar un proprietar autentic este interesat să conserve resursele pe care le stăpânește, pentru că acestea îi aduc un flux de venit în viitor și pentru că le poate lăsa moștenire sau vinde altcuiva interesat. Statul nu este interesat de așa ceva. Statul este compus din birocrați pentru care se aplică principiul socialist “timpul trece, leafa merge, noi muncim cu spor!”.

Leu

Noi românii ar trebui să știm foarte bine, din experiență, ce înseamnă “proprietatea statului”, adică a tuturor și a nimănui. În cel mai bun caz, așa cum s-a întâmplat după revoluție, aceasta a fost însușită pe ascuns, spartă în bucăți, vândută la fiare vechi; o flotă întreagă “a dispărut”, ca în Triunghiul Bermudelor! În cel mai rău caz, ea este folosită arbitrar, după bunul plac al unui dictator, care nu reușește decât să-i diminueze valoarea până când eventual ajunge un maldăr de active neperformante sau de fiare vechi. Cu toate acestea – și dovadă supremă a principiului că “din fapte nu avem cum să învățăm ceva; învățarea se realizează doar pornind de la o teorie” – părem incapabili să înțelegem că uciderea leului Cecil sau defrișările uriașe sau zăcămintele de petrol sau Roșia Montană sunt de fapt produsul aceluiași sistem: controlul statului asupra resurselor. Și asta fiindcă nu am înțeles teoria. Principiul. Acela că statul este cel mai prost administrator și că se lasă furat (corupt) cu ușurință.

Soluția optimă pentru maximizarea valorii resurselor este simplă: acestea trebuie să treacă în proprietate privată. Dacă refuzi să le privatizezi, atunci înseamnă că vrei să le faci “poștă” – Poșta însăși fiind un exemplu excelent despre consecințele managementului etatist. Dar să le privatizezi pe bune, nu de formă. Adică proprietarul chiar trebuie să se simtă stăpân pe respectiva resursă, altminteri se va comporta ca un deținător vremelnic și “va rade tot”, grăbindu-se să marcheze cash cât mai repede valoarea resursei. Dacă statul îl agresează prin tot felul de reglementări stufoase, dacă îl împovărează cu taxe uriașe, dacă îi dă de înțeles că ar putea fi expropriat, atunci proprietarul nu va investi și nu se va ocupa de îngrijirea și dezvoltarea proprietății.

Privatizarea parcurilor și a animalelor sălbatice reprezintă, cel puțin din punct de vedere economic, soluția optimă pentru conservarea mediului, atât timp cât oamenilor le pasă de mediu și de animale, atât timp cât ei sunt dispuși să plătească prețul necesar în acest sens. Dacă “ochiul stăpânului îngrașă vaca”, atunci cu siguranță ochiul stăpânului l-ar apăra pe leu.

UPDATE

HankeCitiți acest articol, Property is preservation, scris după experiența unui safari.

 

88 Shares
Share
Tweet
Share
Stumble