22 September 2020
Home / Nevoia de reforme / Justiţie nelimitată

Justiţie nelimitată

Între închisoare preventivă pentru 29 de zile şi condamnarea definitivă la 3 ani cu suspendare

În materie de justiţie, în România totul este posibil. Cetăţeni despre care se presupune că au adus diverse ofense legii (suspecţi de furt, corupţie etc.) sunt urmăriţi cu îndârjire de procurori şi trimişi la închisoare preventivă de judecători. În direct şi la ore de maximă audienţă aflăm că reprezintă un pericol public şi trebuie izolaţi de societate. Simultan, cetăţeni care au comis fapte de o violenţă extremă (accidente rutiere mortale) sau au afectat grav sănătatea altora (trafic de droguri) sunt trataţi cu blândeţe paternală. Justiţia le-a bătut obrazul cu degetul condamnându-i definitiv, după care le-a spălat onoarea lăsându-i să circule liberi printer noi.

Aceste decizii contradictorii (faţă de spiritul Legii), dacă nu complet aberante, ilustrează perfect ineficienţa cronică a întreprinderii de stat. Căci sistemul judiciar este exact acest lucru: un monopol de stat. De fapt, cea mai cunoscută definiţie a statului se bazează reliefează tocmai rolul său de monopolist al justiţiei şi securităţii pe un teritoriu dat.

În ciuda reformărilor succesive, sistemul continuă să rămână putred de carenţe. Cei care îşi imaginează că prin alte şi alte măsuri de faţadă, justiţia poate fi îmbunătăţită se înşeală. În ţările comuniste, directorii de fabrici erau permanent ameninţaţi cu subminarea naţiunii dacă nu reuşeau să îndeplinească “indicaţiile preţioase” trasate de la centru. Dar asta nu a împiedicat Cuba să pună în circulaţie trenuri ale căror locomotive erau echipate cu pluguri pentru îndepărtat zăpada; nici Germania de Est să vândă Trabantul la un preţ mai mic decât costul materialelor din care era compus, nici România să vândă motorină la un preţ mai mic decât cel corespunzător aceleiaşi cantităţi de ţiţei. În ciuda unei adevărate propagande anti-risipă, funcţionarea întreprinderii de stat era oricum dar nu eficientă.

Aşadar, nu este de mirare că judecătoriile şi tribunalele funcţionează aşa cum o fac. În absenţa stimulentelor oferite de proprietatea privată şi concurenţă, judecătorii se fac că muncesc. Aşa cum se fac că muncesc superiorii lor, cei însărcinaţi să-i supravegheze şi controleze. În vreme ce restul lumii se face că-i plăteşte – pentru că nimeni nu plăteşte direct acestor oameni pentru serviciul prestat.
Mulţi au crezut că inamovibilitatea va rezolva problema. Fals, pentru că judecătorii au ajuns imuni în faţa presiunilor politice, rămânând la fel de imuni în faţa nevoilor cetăţenilor. De fapt, justiţia va merge bine atunci când sistemul va înceta să fie inamovibil în faţa cetăţeanului, adică în raport cu cel care îl finanţează. În prezent, nu există stimulente pentru ca lucrurile să stea altfel. Tot absenţa stimulentelor este responsabilă şi pentru calitatea proastă a capitalului uman angajat în tribunale. Mai mult chiar decât în şcolile şi universităţile de stat (raiul puturoşilor), tribunalele sunt împănate de indivizi complet dezinteresaţi de meseria lor. Şi de ce ar fi interesaţi să se dezvolte profesional, dacă oricum conceptul de concediere nu există? La fel cum mulţi profesori tratează superficial studenţii, mulţumindu-se să evalueze într-un minut efortul depus de aceştia într-un semestru întreg, la fel mulţi judecători examinează lapidar dosarul din faţa sa. La fel cum am ajuns să avem fabrici de diplome şi de absolvenţi, la fel avem fabrici de dosare. Şi scandaluri fără număr.

Se vor mai aplica reforme. Dacă însă scopul lor nu este stimularea calităţii actului de justiţie, degeaba. Iar stimulentele pot veni din două locuri: fie din upgradarea morală a celui pus să facă dreptate (cred că trebuie să mai aşteptăm asta), fie din punerea lui în concurenţă cu alţii. Personal, cred că introducerea concurenţei în justiţie, deşi o măsură extrem de improbabilă într-un mediul intelectual contaminat masiv de credinţa oarbă în virtuţile statului, ar avea cele mai rapide efecte benefice. O privatizare chiar şi parţială a justiţiei, prin deschiderea competiţiei între tribunale private, ar rezolva problema stimulentelor. În fond, justiţia este proastă nu pentru că nu avem legi adecvate (nu neg că pe alocuri aceast argument este adevărat), ci pentru că este aplicată/interpretată prost. Concurenţa între judecători privaţi, măcar la nivelul primei instanţe şi a celei de apel/recurs ar schimba lucrurile.

Reforma propusă poate părea nerealistă, dar doar în ochii celor obişnuiţi cu eterne promisiuni pragmatice. În fond, trebuie să realizăm că tribunalele nu ne oferă servicii altceva decât servicii. Ce le separă de serviciile pe care ni le oferă băncile, de exemplu, nu este decât obişnuinţa oamenilor de a le privi altfel. Adevărul este însă că nu am auzit până acum argumente solide pentru care serviciile judecătoreşti să nu poată fi furnizate pe piaţă. Dacă ar exista un asemenea argument, atunci el ar fi valabil şi pentru bănci şi pentru multe alte instituţii, ceea ce puţini dintre noi putem accepta. În realitatea justiţia ar avea de cîştigat dacă oameniiar fi liberi să aleagă curtea judecătorească în faţa căreia să îşi caute dreptatea, la fel cum acum sunt liberi să îşi aleagă banca potrivită sau avocatul pe care îl doresc.

0 Shares
Share
Tweet
Share