16 October 2019
Home / Istorie economica / Iulie negru (1789, 2011): există oare terorism “de dreapta”?

Iulie negru (1789, 2011): există oare terorism “de dreapta”?

Am receptat cu îngrijorare comiterea atentatelor teroriste din Norvegia. Surprize-surprize, avem de-a face cu un terorist „de dreapta”, cu clare convingeri anti-marxiste, împotriva multiculturalismului, conservator etc. Un soi de Timothy McVeigh. Mesajul mi se pare clar: de acum încolo va trebui să fim atenți la genul de indivizi care vin cu mesaje radicale împotriva establishmentului politic actual; clar anti-socialiste; de ce nu, libertariene?! Oricine vine cu o critică principială împotriva instituțiilor politice moderne este un potențial terorist. Și ce critică mai radicală poate fi alta decât a reclama faptul că impozitarea (inclusiv inflația) este o hoție?! Gândiți-vă, în comparație cu asta, critica multiculturalismului pe care o profera dementul din Oslo este apă de ploaie!

Sunt de asemenea îngrijorat de umplerea cu conținut a expresiei „fundamentalism de dreapta”. Dacă am ajuns la capătul istoriei, vorba lui Fukuyama, socialismul nu mai e o problemă; fundamentalismul „de stânga” – și mai puțin. Așa că mai bine stăm cu ochii „pe dreapta”, că de acolo mai pot veni extremiști.

În fine, sunt îngrijorat de extinderea sferei de acoperire a expresiei „fundamentalism religios”. Până acum aveam terorismul islamic, de acum încolo trebuie să ne păzim și de cel creștin. De fapt, se pare că trebuie să ne păzim de toți cei care au prea mult la inimă religia.

Acum, din câte știu formulările de mai sus – „fundamentalism de dreapta” și „fundamentalism religios” – sunt exemple de contradicție în termeni. Fundamentalismul (agresiv, se înțelege) nu provine decât dintr-o optică totalitară care este prin definiție de stânga și anti-religioasă (anti-creștină). Dar poate am niște lipsuri; poate reușește un marxist ateu pașnic să demonstreze contrariul.

Întâmplarea face că atentatele macabre din Norvegia m-au prins citind „Cartea neagră a revoluției franceze”. Apropos, dacă vă interesează originile istorice ale terorismului, veți da din prima peste Robespierre. Terorismul a apărut ca terorism de stat, în sensul că o gașcă de indivizi care au preluat puterea politică au încercat să-și atingă obiectivele intimidând majoritatea poporului printr-un regim de teroare. Și sper că nu vine nimeni să susțină că, Saint-Just (un tâlhar și un frustrat sexual) cunoscut și ca „arhanghelul terorii”, a fost de dreapta.

Să reamintim câteva lucruri despre iulie 1789 și anii care au urmat – lucruri pe care educația comunistă a încercat să le șteargă din memoria colectivă. Revoluția franceză este eticheta sub care a fost reprezentată una dintre cele mai sinistre crime din istorie împotriva umanității. Ca să vezi, a fost comisă în numele egalității, libertății și fraternității! În numele anulării claselor sociale privilegiate.

Revoluționarii nu s-au lăsat până nu l-au decapitat pe „trădătorul” – cum altfel?! – de monarh Ludovic al XVI-lea, de fapt o figură politică extrem de conciliantă (Benjamin Franklin spunea despre el că este cel mai blajin suveran din câți au existat). Apoi pe soția și pe fiul lui. Cel mic avea 8 ani și a fost ținut luni de zile în cel mai cumplit regim de carceră, fără lumină, vizite, posibilitatea de a se spăla ș.a.m.d. Înainte de asta i-au căsăpit în cel mai crunt mod pe toți cei care au încercat să apere monarhia, dezmembrându-i în plină stradă sau ghilotinându-i pe bandă rulantă.

Și asta nu este tot. Revoluția franceză reprezintă deopotrivă un asalt împotriva creștinismului pe cât reprezintă o insultă la adresa rațiunii. Proto-socialiștii care au acaparat puterea prin cele mai nelegitime mijloace (falsificând alegerile pentru Adunarea Națională în ultimul hal) au îndreptat instantaneu teroarea împotriva religiei, confiscând averile clerului, ucigând circa 8000 de preoți, călugări și călugărițe și închizând practic toate bisericile și mânăstirile (pentru câteva luni sau ani). Să recunoaștem, la așa-ceva staliniștii doar au tânjit.

Și tot mai este ceva. Fanteziile revoluționare trebuiau finanțate cumva, așa că s-a pornit tiparnița de bani (assignats) și Franța a fost cuprinsă de o hiperinflație pustiitoare.

Ați putea spune că s-a terminat. Dar nu-i așa. Moștenirea intelectuală a revoluției de la 1789 dăinuie și astăzi. Statul centralizat modern stă mărturie. Statul (warfare-welfare) egalitarist o arată și mai bine. Și ține cu dinții de fanteziile socialiste (aceleași nesfârșite lucrări publice, la care între timp s-au adăugat sisteme de pensii Ponzi).

Niciodată în istorie datoriile statelor nu au fost mai mari. Niciodată în istorie perspectiva ca aceste datorii să fie rambursate nu a fost mai mică. Și nu vorbim de Franța sau de – horribile dictu – Grecia. Vorbim de majoritatea statelor dezvoltate. Niciodată în istorie statele nu au fost mai puternice – ele s-au tot extins în secolul al XIX-lea și al XX-lea, fie întreținând uriașe scheme de asistență socială, fie parazitând economia cu acordarea unor privilegii extravagante unor grupuri de corporatiști (bancheri în primul rând), fie și una și alta. Ele și-au finanțat expansiunea prin creșterea impozitării, dar atunci când impozitarea nu a mai putut susține redistribuția avuției au apelat la metoda perfidă a expansiunii creditului. Adică a datoriei. Mizând pe faptul că, la o adică pot regla balanța tipărind bani (hârtia e ieftină).

Problema este atât de gravă încât aproape nici o rezolvare „politically correct” nu mai ține. Soluția corectă este recunoașterea falimentului – nu neapărat a statelor, ci a unei ideologii care a încercat să vândă iluzia că fiecare dintre noi poate trăi bine-mersi pe spinarea celorlalți (aceasta este definiția statului, în opinia celebrului economist Frederic Bastiat).

Evident, nu se dorește acest lucru. Pentru că de succesul propagandistic al acestei ideologii atârnă profiturile și bonusurile unui grup restrâns de oameni de afaceri, ca și viitorul politic al birocraților actuali. Așa că, se întrebuințează toate armele din dotare. Și dacă „omul nou” (docil și servil) nu mai poate fi format prin promisiunea unui loc de muncă sigur sau măcar a unei pensii certe, atunci poate că paternalismul merge întreținut cu teroare. Deocamdată cu puțină. Istoria a arătat că uneori a avut nevoie de ceva mai multă. Doamne-ferește.

P.S.
Citiți și:
Ce sărbătorim pe 14 iulie?
O perspectivă rațională, nu emoțională asupra terorismului
Krugman: avem nevoie de un război sau așa ceva
Nu știați? Terorismul și cutremurele fac bine la PIB
Gen. Wesley Clark despre cum a început războiul împotriva terorismului

1 Shares
Share
Tweet
Share