23 March 2019
Home / Articole / Isărescu vs. Piperea: politica optimă este undeva la mijloc

Isărescu vs. Piperea: politica optimă este undeva la mijloc

Avocatul Gheorghe Piperea a inițiat un proiect de lege care permite debitorilor intrați în insolvență să paseze băncii imobilul ipotecat și să scape astfel de povara datoriei. Ideea se practică peste ocean. Iată justificarea:

Piperea

Ieri, guvernatorul BNR s-a arătat nemulțumit de acest proiect, replicând:

Isarescu

Acestea fiind zise, să stăm calmi și să judecăm. Cum am zis, legislația privind insolvența are, în general, efecte perverse, care nu sunt chiar așa de greu de înțeles la nivel de principiu: dacă cineva (o instituție a statului) ușurează viața debitorilor, atunci va apărea hazardul moral – publicul va fi mai tentat să contracteze datorii fiindcă, la urma-urmei, în caz de neplată nu mai este nevoit să strângă la maxim cureaua sau să ajungă la închisoarea datornicilor, ca pe vremea lui Pazvante, ci scapă mult mai ușor; potrivit legii românești la lichidarea de active se ajunge în cazul debitorului persoană fizică a cărui “situație financiară este iremediabil compromisă” – unde „iremediabil compromisă” este ceea ce va decide în înțelepciunea sa organul judiciar al foarte competentului stat român.

Țin minte că, în fața întrebărilor precipitate ale presei, mereu grăbită să afle o poziție tranșantă pe problema legii insolvenței persoanelor fizice – și destul de părtinitoare, dat fiind că onor membrii breslei jurnaliștilor au acumulat ei înșiși însemnate datorii în CHF și nu numai – a trebuit să lupt din greu ca să țin discuția în echilibru. Am opinat mereu că soluția cea mai bună nu poate veni de la stat sau de la grupurile de interese care își găsesc foarte ușor drum în Parlament, ci din negocierile între părțile direct interesate: bancheri și debitori. E adevărat că nici bancherii nici debitorii nu prea aveau chef de discuții, deoarece fiecare primise deja sau se aștepta să primească o pleașcă de la stat: niște cash de la BNR și titluri de stat cu care să-și repare bilanțurile putrede (chestie reclamată și de Curtea de Conturi în ultimul raport), convertirea datoriei la cursul istoric etc. În general, toată lumea cu care am discutat voia o rezolvare rapidă. Ceea ce, evident, arată un stil bolșevic de gândire, fiindcă doar statul poate schimba situația peste noapte. Nimeni nu prea avea chef să stea și să descopere efectele pe termen lung ale măsurilor vehiculate. Deh, e obositor să meditezi și să-ți dai seama că chiar legea pe care o aperi este de natură să încurajeze îndatorarea și să agraveze practic, pe termen lung, însăși problema cu a cărei rezolvare ne batem capul în prezent.

Care este problema cu proiectul de lege privind predarea casei ipotecate băncii pentru a scăpa de datorie? Că acesta instituie un drept pentru debitori – implicit o obligație pentru creditori. Debitorul capătă dreptul de a scăpa de datorie în schimbul locuinței (sau fabricii) ipotecate. Dacă vrea, debitorul se poate duce la bancă spunând: „Poftiți cheile apartamentului, spălați-vă pe cap cu el, că mie mi-a ajuns, vreau să scap și de el și de ratele la bancă și să iau viața de la zero.” Iar banca este obligată să preia imobilul.

Treaba asta nu mi se pare tocmai un act consensual, o tranzacție voluntar acceptată, un caz de exercitare a libertății economice. Să presupunem că mă duc la piață și cumpăr 2 kg de căpșune, mănânc 1 kg, după care îmi dispare pofta și mă întorc la vânzător spunând: „Poftiți înapoi 1 kg că m-am săturat de atâtea căpșune, vindeți-le altuia, iar mie să-mi dați înapoi jumătate din preț.” Ce părere aveți? Dar ce credeți dacă s-ar da o lege prin care cumpărătorul să poată dobândi exact acest drept – de a înapoia vânzătorului produsul dacă descoperă cumva că nu mai are chef sau că a cheltuit prea mulți bani pe el? Cumpăr un automobil, peste câteva luni realizez că are suspensiile sunt prea tari pentru gustul meu și mă duc la dealer: “Poftiți cheile mașinii, îmi pare rău dar m-am răzgândit, scădeți uzura (sau ratele la leasing achitate deja) și dați-mi vă rog banii înapoi.” Plec în concediu, stau câteva zile după care îmi dau seama că nu îmi ajung banii să termin tot sejurul, așa că îi spun hotelierului: “Din păcate sunt insolvent, așa că poftiți cheia de la cameră, dați-mi vă rog banii aferenți zilelor rămase.” Cum vi se pare? S-ar “debloca” cumva piața prin “reintroducerea în circuitul economic” a căpșunelor, automobilelor, camerelor de hotel cumpărate la evaluări mai “realiste”? Ar fi nevoie de creșterea birocrației și de apariția în scenă a unui judecător sindic care să-și dea cu părerea dacă sunt om serios sau nu, dacă situația mea este “iremediabil compromisă”? Părerea mea este că s-ar institui un privilegiu în favoarea cumpărătorului, care ar crește costurile de tranzacție și ar afecta funcționarea pieței. S-ar cultiva iresponsabilitatea.

IP

 

Aici BNR are cumva dreptate, fără însă ca poziția pe care o îmbrățișează să fie automat favorabilă pieței. În ceea ce o privește, problema nu stă în ceea ce spune, ci în ceea ce nu spune. Noi nu avem o piață fluidă a ipotecilor neperformante, așa cum avem de pildă piața mașinilor second-hand. De ce? Deoarece bancherii au avut întotdeauna o sursă lejeră de finanțare și nu au fost interesați să marcheze la piață valoarea creditelor oferite. Aici Gheorghe Piperea are dreptate. Reticența bancherilor de a negocia cu debitorii derivă tocmai din faptul că primii au susținere politică.

În concluzie, e bine ca debitorii să aibă posibilitatea de a renunța la imobil dacă ajung în impas? Categoric da. Este bine ca ei să aibă dreptul de a renunța la plata datoriei? Nu. Este normal să “partajăm într-un mod cât mai echitabil” riscurile creditării între bancheri și debitori? Da – dar acest deziderat poate fi atins în două moduri, nu în unul singur:

  • fie prin legiferare în favoarea debitorului, pentru a compensa avantajele politice de care se bucură creditorul, ceea ce poate părea pragmatic, realist, o soluție de second best sau cum vreți să-i spuneți, dar cu efecte negative asupra debitorilor buni platnici (care vor suporta costul de tranzacție sporit datorită perturbării sistemului cu noile drepturi ale debitorilor) și, pe termen lung, cu impact nefavorabil asupra gradului de îndatorare al societății;
  • fie prin retragerea suportului politic pentru creditor, ceea ce poate părea anacronic, nerealist sau cum vreți să-i spuneți, dar este măsura ideală prin care piața creditului se poate dezvolta sănătos.
56 Shares
Share
Tweet
Share