29 June 2017
Știri pe scurt
Home / Aberaţia de intervenţie / Ipocrizie pe post de știință: “rigiditatea prețurilor”, salariul minim, acciza la benzină și Prima casă

Ipocrizie pe post de știință: “rigiditatea prețurilor”, salariul minim, acciza la benzină și Prima casă

Una din cele mai bune ilustrații pentru ideea că statul inventează probleme pe care ulterior le atribuie pieței libere și le numește market failure este așa-zisa rigiditate a prețurilor. În economia de piață liberă prețurile nu sunt nici mai mult nici mai puțin rigide decât dictează preferințele publicului. Dacă eu țin cu dinții de prețul cu care vreau să îmi vând mașina sau casa, atunci acest lucru nu demonstrează decât că, la nivelul actual al prețurilor, eu prefer să folosesc în continuare mașina sau casa. Cu alte cuvinte, prețurile sunt rezultatul cererii și al ofertei, iar “rigiditatea” lor este cauzată tot de acești doi factori: dacă prețurile nu scad atât de mult pe cât ar vrea unii este din cauză că alții vor să păstreze bunul respectiv (îl cer); ceea ce este totuna cu a spune că unii participanți la piață refuză să vândă.

Așadar, într-o economie liberă este absurd să te plângi că prețurile nu pot să scadă. Este ca și cum te-ai văita că oamenii se încăpățânează să mănânce pâine sau să locuiască în casa moștenită de la părinții lor. O asemenea judecată nu are nici o legătură cu știința, iar încercările de a fundamenta politici pe baza ei echivalează cu o agresare a drepturilor indivizilor de a-și folosi proprietatea după cum cred oportun.

În schimb, în capitalismul clientelar modern există numeroși factori care împiedică prețurile să se ajusteze în jos. Salariul minim, de exemplu. Știu că subiectul este sensibil și imediat se vor rățoi 10 inși: “Dar cât de prost vrei să trăiască oamenii, musiu?”. Întrebarea este de gâgă. Oamenii oricum nu pot trăi mai bine decât sunt în stare, adică ei nu pot consuma mai mult decât produc. Important nu este salariul scris pe hârtie, ci “puterea lui de cumpărare”, cantitatea de bunuri și servicii pe care o poți procura cu el. Ați avea ceva împotrivă să vă scadă salariul la jumătate dacă celelalte prețuri s-ar reduce și ele măcar la fel demult? S-ar supăra cineva dacă ar câștiga doar jumătate din banii pe care îi încasează astăzi, câtă vreme casele s-ar ieftini cu 60%, mâncarea cu 80% iar produsele electrocasnice cu 90%? Bănuiesc că nu. Și atunci să stăm strâmb și să judecăm drept: are vreo importanță că salariile cresc dacă prețurile urcă și ele? Are… pentru demagogi.

Salariul minim este un instrument de discriminare socială (afectând cei mai năpăstuiți oameni), de cartelizare a pieței muncii (trăiască baronii de la sindicate!) și de etatizare a economiei în stil fascist – guvernul urmând să “repereze onoarea” corporațiilor afectate de creșterea costului cu forța de muncă prin achiziții publice și instituirea unor privilegii de monopol.

Salariul minim pune frână deflației. Antreprenorii nu mai pot să scadă prețurile mărfurilor atât cât ar face-o pe o piață liberă, deoarece costurile lor  (o parte din ele) rămân fixate prin lege. Ei au o alternativă simplă: ori țin prețurile ridicate și încearcă să-și scoată pârleala prin altă parte, eventual combinându-se cu statul la jecmănirea contribuabilului (care e tot salariatul, ha,ha!), ori opresc angajările sau, la limită, închid afacerea – ceea ce afectează iarăși raritatea produselor, determinând prețurile să fie mai ridicate decât altminteri.

rigiditatea preturilor

O altă cauză a rigidității prețurilor este impozitarea. Citiți de exemplu textul lui Ionuț Bălan:

“accizele vor rămâne la nivelul din 2014, şi nu vor mai fi în euro, ci în lei. Da, numai că la începutul acestui an, la calculul accizelor, s-a folosit un curs indexat cu inflaţia, ce a ajuns la 4,738 lei/euro, rată de schimb pe care s-ar putea să n-o vedem pe piaţă nici măcar în 2015. După care, de la 1 aprilie, s-au supraaccizat carburanţii. Rezultatul? Şoferii români nu s-au putut bucura de ieftinirea masivă a ţiţeiului pe pieţele internaţionale. Dovada?
Preţul petrolului Brent, de referinţă la Londra, a scăzut cu peste o treime în intervalul ianuarie – noiembrie, de la 107 la 68 de dolari/baril. Cu toate acestea, în primele 11 luni din 2014, datele Institutului Naţional de Statistică arată că, în România, combustibilii s-au scumpit cu 1,16%.”

V-ați prins de dinamica intervenționismului? Statul pune taxe, le ia banii oamenilor, eventual îi împiedică să profite de ieftinirea mărfurilor, după care vine prin învăluire și plânge pe umărul lor, asigurându-i că o să le crească pensiile și salariile, fiindcă… un “standard decent de viață” trebuie menținut, ce naiba! Mai trebuie să spunem cum o să se achite de promisiune? Punând o supra-taxă undeva, logic!

Mai vreți alt exemplu? Programul Prima casă, Prima mașină (despre care am scris pe larg) ș.a. Cu alte cuvinte, subvențiile – care reprezintă tot taxe, evident. Guvernul vine și, chipurile, acordă facilități pentru tineri să-și cumpere locuințe. Sponsorizând achiziția de case statul nu face decât să țină artificial prețurile ridicate. Cui servește acest fenomen? Actualilor proprietari de case, despre care mă gândesc că nu sunt nici pra tineri și nici prea săraci! Și mai ales băncilor, care au acum prilejul să-și repare bilanțurile contabile ciuruite de câte “neperformante” au dat în anii de boom. Nu era mai bine să nu facă statul nimic și astfel să lase deflația să-și urmeze cursul firesc? Eh, ce întrebare, păi nu era mai bine, ce ați fi vrut, să dea faliment speculanții imobiliari (cu băncile în frunte) care susțin politrucii dela guvernare?! Lasă, mai bine așa, să vărsăm lacrimi de crocodil, să-i punem pe tineri să se îndatoreze (ha, ha! – o  să ajungă iar la mâna noastră!), să ținem prețurile activelor ridicate, să-i salvăm pe moguli și să câștigăm și alegerile. Păi cum altfel, trebuie să trăiască și politicienii din ceva: din taxe sau inflație.

13 Shares
Share
Tweet
Share
Stumble