18 February 2020
Home / Ce face statul? / Investițiile chinezești și marile proiecte românești: cât este politică și cât este economie?

Investițiile chinezești și marile proiecte românești: cât este politică și cât este economie?

Mi se pare surprinzătoare încântarea cu care guvernul primește vizita delegației Chinei. Nu o pot înțelege altfel decât ca o disperare cauzată de stoparea investițiilor străine private în România, investiții care la începutul anilor 2000 au ajutat la umflarea PIB și la reducerea șomajului. Astăzi guvernul încearcă să resusciteze aceste investiții pe canale politice. China este la rândul ei disperată să găsească o utilitate sumelor imense de bani pe care le deține, bani care altminteri se depreciază grație politicii inflaționste a SUA. Confruntându-se cu un evident fenomen de supra-investiții în propria economie, China caută acum să câștige fructifice acești bani în restul lumii și orice randament mai mare decât zero este perfect.

Pentru a clarifica lucrurile, un lucru trebuie admis din start: România are mare nevoie de investiții străine pentru a se dezvolta într-un ritm accelerat. Acumularea de capital este esențială pentru creșterea producției, iar o țară relativ săracă precum România nu poate economisi suficient pentru a investi în ritmul necesar reducerii decalajului de bunăstare ce o separă de țările dezvoltate. Așadar, România are nevoie să importe capitalul acumulat de alte națiuni. Dar – atenție! – aceste investiții trebuie să fie eficiente, adică destinate creșterii producției de bunuri și servicii conform nevoilor reale ale publicului, nu „marilor proiecte” ale guvernului. Aici cred că se impun două observații:

În primul rând, în anii de boom economic, când în România intrau anual miliarde de euro, am trăit cu impresia că aceste investiții produc o creștere economică sănătoasă. În realitate, ele au alimentat în bună măsură un boom speculativ, pe fondul creditului artificial de ieftin și al lipsei riscului valutar. După câțiva ani de creștere economică rapidă, România a cunoscut o scădere bruscă urmată, din 2010 încoace, de o perioadă de letargie economică. Deci, investițiile străine nu sunt bune în sine, ci doar dacă răspund nevoilor pieței. Acumularea de capital este necesară, dar nu și suficientă; dacă lucrurile nu ar fi stat așa atunci economia ceaușistă ar fi prins de mult din urmă economiie occidentale, deoarece pe timpul lui Ceaușescu rata investițiilor (alimentată prin economisirile forțate la care a fost obligată populația) era enormă. Acumularea de capital este necesară, dar mai avem nevoie de ceva: de o alocare judicioasă a acestui capital, de urmarea cu sfințenie a criteriului rentabilității așa cum ne indică nevoile reale ale societății, nu preferințele oamenilor politici.

În al doilea rând, atunci când investițiile străine răspund chemării guvernului sau atunci când acestea au ca obiect un parteneriat public-privat, trebuie să ne punem din start un semn de întrebare. România are o experiență tristă în acest domeniu. Contractele oferite de stat mediului privat s-au caracterizat de cele mai multe ori prin prețuri exagerate și au reprezentat simple mijloace de a căpușa bugetul public. Exemplul construcției de autostrăzi, unde am ajuns să plătim cele mai mari prețuri din lume, este elocvent.

Fiindcă am ajuns la acest exemplu, cred că merită să ne oprim puțin. Unul din proiectele la care investitorii chinezi și-au manifestat interesul este construcția unei porțiuni din autostrada Transilvania. În opinia mea, rentabilitatea construcției de autostrăzi în România este incertă. Atunci când a preluat guvernarea, primul ministru a anunțat că va experimenta prin „proiecte pilot” orice măsură politică importantă înainte de a o implementa. Construcția în regim de concesiune și finanțarea autostrăzilor prin colectarea de taxe este un pariu prea riscant pentru a nu fi experimentată printr-un astfel de proiect pilot. Ministrul Șova a anunțat că taxa pentru circulația pe viitoarele autostrăzi ar putea fi de 3 euro/100 km, toate bune și frumoase. Dar de ce nu se experimentează impunerea acestei taxe pe autostrada București-Constanța (măcar timp de 1-2 ani), să vedem care este fluxul de venit generat și să înțelegem, prin acest experiment, dacă construcția de autostrăzi este cu adevărat rentabilă și costurile pot fi recuperate grație cererii autentice din partea automobiliștilor sau dacă, din contră, este o simplă gogoașă politică menită să camufleze adevărata semnificație a acestor proiecte: scurgerea de bani publici în buzunare private. Câtă vreme guvernul vorbește despre construcția în regim de concesiune a viitoarelor autostrăzi dar refuză să ne ofere un exemplu concret prin care să vedem viabilitatea economică a unui astfel de proiect, atunci nu pot decât să suspectez că această viabilitate este sublimă dar lipsește cu desăvârșire. Și nici nu este de mirare. Aproape toate autostrăzile construite sau proiectate dublează drumurile naționale existente, în parte deja modernizate. Cu excepția poate a tronsoanelor care străbat munții (precum Comarnic-Brașov) unde se pot înregistra economii însemnate de timp la mersul pe autostradă, în comparație cu parcurgerea serpentinelor DN-urilor, în rest este destul de îndoielnic că economia de timp poate compensa taxa de autostrada + consumul mai mare de carburant. În context, cred că este bine să ne reamintim și eșecul pe care l-a avut implicarea unei companii chineze în construcția de autostrăzi în Polonia.

Construcția unei căi ferate de mare viteză mi se pare, de asemenea, un proiect faraonic. În sensul lipsei de viabilitate. Înainte de a ne entuziasma la auzul ideii că putem călători cu 300 km/h între Contanța și Arad – oare nu ar scădea traficul pe autostradă atunci?! – trebuie să ne întrebăm dacă suntem gata să plătim prețul pentru o asemenea călătorie. Guvernul va fi întotdeauna interesat să camufleze costul real și ne va arăta partea plină a paharului. Partea goală poate fi însă mai însemnată.

Despre contractele bilaterale între companii de stat din România și companii din China nici nu are rost să mai vorbesc. Companiile de stat ar trebui privatizate înainte de a mai încheia vreun contract.

Renminbi

Repet, nu sunt împotriva investițiilor chineze. Chiar le doresc. Dar nu pe banii mei. Dacă guvernul are chef să negocieze cu China chestiuni economice, atunci propun o regulă elementară de conduită în atragerea investitorilor din această țară: lipsa oricăror garanții guvernamentale, lipsa oricăror comenzi de stat, lipsa oricăror împrumuturi publice, lipsa oricăror avantaje fiscale care mai târziu ar putea să se reflecte în deficite bugetare (sunt de acord cu reducerea impozitării, dar ca parte a reducerii rolului statului) pe care să le achităm tot noi, prin taxe mai mari în viitor.

[layout show=”1″]
0 Shares
Share
Tweet
Share