15 August 2020
Home / Aberaţia de intervenţie / În numele impozitării: Renunțați la bani!

În numele impozitării: Renunțați la bani!

Ieri am auzit o altă măsură ciudată care se află în stadiu de proiect: plafonarea plăților cash între cetățeni, respectiv intre firme. Chipurile, această măsură este socotită avangardistă și se preconizează că ar putea ajuta la stârpirea economiei subternare.

Că veni vorba… înainte de a intra în miezul problemei, să spunem un lucru clar: stârpirea economiei subterane nu este inerent un lucru bun. Să ne gândim la perioada comunistă. După cât de puțină economie subterană aveam atunci cu siguranță că trăiam o epocă de mărețe realizări. Dar nu cred că ne-a folosit la ceva. Pentru că economia oficială (formală) nu este totul. Stârpirea economiei subterane pentru a face loc unei economii formale profund distorsionate – de comenzi de stat, legi anti-concurențiale, reglementări sufocante, manipularea ratei dobânzii și a cursului de schimb – nu va duce la nimic bun. Adică nu ne va asigura creșterea prosperității, care vine doar din alocarea eficientă a resurselor.
Așa cum știința economică a tot discutat, economia subterană funcționează ca o supapă prin care se eliberează excesele din economia formală. Atunci când economia formală este strivită de practici intervenționist-socialiste, economia informală este singurul spațiu în care piața funcționează; tocmai de aceea se numește chiar așa: piață neagră. Principiul de fier al informalității este următorul: cu cât este mai mică piața oficială, cu atât este mai mare piața neagră. Ceea ce e oarecum bine, dacă tot ne dăm fani “economie de piață funcțională” și ne place concurența. Dacă piața poate funcționa doar neoficial, atunci e bine și așa. Desigur, mai bine ar fi să funcționeze la vedere, dar ce te faci cu socialismele de care aminteam?

Acum, că am scăpat de pseudo-problema pe care plafonarea plăților cash încearcă să o rezolve, să ne referim direct la ea.

Plafonarea plăților cash (în vigoare e deja o variantă mai soft) nu înseamnă altceva decât un pas hotărât pe direcția interzicerii banilor. Bine-bine, va zice cineva, dar putem folosi banii scripturali, adică transferul bancar. Nu este deloc același lucru. Cardul, de pildă, nu este altceva decât un substitut monetar. La origine, așa au fost și bancnotele – că de aia se cheamă așa, “chitanțe de bancă” – ele atestau sau certificau faptul că deponentul X este proprietar pe o anumită sumă de bani. Deci, bancnotele erau un titlu de proprietate asupra banilor. Chitanță, nu monedă, da?

În timp, din cauza unor practici asupra căror m-am mai referit pe acest blog dar la care nu am acum timp să mă întorc, banii propriu-ziși (aurul) a sfârșit confiscați în tezaurul statului, iar lumea a rămas cu certificatele… care nu mai certificau nimic. Dar, DAR, schimbul monetar, adică folosirea banilor fizici (numerar) a continuat. Banii de hârtie au importat vechea valoarea a banilor-marfă iar acum ei reprezintă într-un fel banii propriu-ziși. Cardul sau cecurile sunt substitute monetare, adică înlocuiesc plățile în bani efectivi atunci când partenerii de schimb nu urmăresc să își redimensioneze cererea de bani, adică atunci când prin tranzacția desfășurată ei nu urmăresc să-și sporească sau scadă cash-ul.

Ideea este că existența banilor fizici (și cererea de bani) este un impediment în calea expansiunii creditului. Cu cât populația păstrează o parte mai mare din venituri în formă lichidă (deci cu cât plățile cash sunt mai importante), cu atât capacitatea băncilor de a expanda creditul în baza sistemului rezervelor fracționare este mai redusă. De exemplu, într-o economie în care populația se închină la numerar și își ține banii la borcan băncile trebuie să păstreze rezerve mai mari; în schimb, într-o economie în care plățile prin cec sau card sunt obișnuite, băncile păstrează rezerve mai mici deoarece, logic, indivizii au mai puțină nevoie de lichidități.

Băncile sunt evident interesate de atragerea banilor fizici și de dezvoltarea plăților prin card, deoarece de aici le vine profitul, atât prin comisioane cât și prin dobânda căștigată datorită folosirii conturilor curente în scopul creditării. Așa stând lucrurile, plafonarea plăților cash le vine în ajutor. Măsura analizată ar afecta utilitatea marginală a banilor și, pe cale de consecință, ar imprima o tendință de devalorizare (fugiți înapoi la manualul de economie, de preferat unul mai vechi, dacă ați uitat aceste lucruri). Dar asta nu contează, pentru inflație e oricum de vină seceta. Mai important este că băncile s-ar trezi cu noi sume “atrase” în conturile curente. Numai bune de folosit ca resurse pentru creditare – o creditare distorsionantă, desigur, deoarece nu are nici o legătură cu economisirea (restrângerea consumului), ci pur și simplu cu o interdicție administrativă.

Dar eu le sugerez promotorilor ideii să fie consecvenți și să meargă mai departe. Să plafoneze toate schimburile, inclusiv plata salariilor, la zero. Adică să interzică banii. N-ar fi minunat?! Dacă tot vrem să interzicem economia subternă, păi hai să o interzicem de tot interzicând cash-ul! Ca o consecință absolut întâmplătoare, bineînțeles, băncile vor descoperi că nu mai au nevoie să păstreze rezerve. Nici un fel de rezerve. Pentru că nimeni nu mai poate retrage bani. N-ar fi minunat? Cum sună asta – expandarea creditului la infinit? Cel puțin interesant, zic eu. nu vă lăsați, o viață are omul și guvernarea e scurtă, hai să încercăm.

0 Shares
Share
Tweet
Share