29 June 2017
Știri pe scurt
Home / News / În apărarea şantajiştilor (Sorin Roşca Stănescu, Bogdan Chireac ş.a.) – o abordare economică

În apărarea şantajiştilor (Sorin Roşca Stănescu, Bogdan Chireac ş.a.) – o abordare economică

Săptămâna trecută am asistat la discuţii aprinse despre ceea ce s-ar numi „şantajul exercitat de doi jurnalişti împotriva unui fucţionar public”. Analiştii s-au împărţit în două tabere: cei care denunţă şi condamnă şantajul, respectiv cei care neagă că ar fi avut loc vreun şantaj. În opinia mea, ambele tabere greşesc. Atât primii, pentru că şantajul nu este ceva condamnabil în sine, după cum voi explica, cât şi cei care neagă existenţa faptei în ciuda evidenţei. Aceştia din urmă procedează astfel tocmai fiindcă în spaţiul nostru cultural, şantajistul este „rău” public. Astfel, ceea ce îi uneşte pe toţi comentatorii este ideea că şantajul este o faptă reprobabilă. Acest lucru este fals.

Există trei modalităţi de a aborda şantajul: din punct de vedere moral, legal şi economic. Legal, şantajul este o faptă încriminată de legislaţie ca infracţiune contra libertăţii persoanei, însă definirea ei este vagă: “constrângerea unei persoane, prin violenţă sau ameninţare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul” (detalii folositoare aici). Această neclaritate derivă din faptul că nu se înţelege prea bine ce înseamnă „libertatea persoanei”, „respectiv ameninţare”, după cum vom vedea imediat. Din punct de vedere moral, fapta poate fi sau nu condamnabilă, în funcţie de preferinţele subiective ale decidentului. Aşa că este foarte important să clarificăm rolul şantajului din punct de vedere economic.

Din fericire, sarcina este uşoară, pentru că celebrul gânditor liberal şi economist american Walter Block a clarificat deja problema. Spune acesta, în cartea sa “În apărarea indezirabililor: peştele, prostituata, spărgătorul de grevă, patronul, calomniatorul, cămătarul şi alţi stigmatizaţi din galeria şmecherilor societăţii americane

“Şantajul este o ofertă de schimb. El este oferta de a schimba ceva, de obicei tăcerea, contra unui bun oarecare, de obicei banii. Dacă oferta de schimb este acceptată, şantajistul păstrează în continuare tăcerea, iar cel şantajat plăteşte preţul cuvenit. Dacă oferta şantajistului este respinsă, acesta poate să-şi exercite dreptul la liberă exprimare şi să facă public secretul. Nu este nimic rău aici.
Şantajul nu presupune întotdeauna oferta tăcerii în schimbul banilor. Aceasta este doar forma lui cea mai cunoscută. Şantajul poate fi definit fără referire la nici una dintre ele. În termeni generali, şantajul este ameninţarea de a face ceva – orice (ceea ce nu este în sine ilegal) – dacă nu sunt îndeplinite anumite cereri.”

Este esenţial să înţelegem că nu orice ameninţare este reprobabilă. Ameninţările care nu sunt asociate cu comiterea unui act de violenţă sunt perfect legitime. De fapt, se întâlnesc la tot pasul, dar nu ne gândim la ele. De exemplu, replica ironică a cumpărătorului care afirmă într-un clip publicitar “Scump, doamnă, scump, în altă parte era mai ieftin!” nu este altceva decât o ameninţare voalată la adresa vânzătoarei, de genul: “Dacă nu scazi preţul, mă duc să cumpăr de la concurenţă!” Important de reţinut este faptul că ameninţarea nu este decât partea nevăzută a oricărei oferte acceptate. Câtă vreme cumpărătorul nu exercită o constrângere fizică asupra vânzătorului, are tot dreptul să accepte sau să refuze cumpărarea mărfii.

Spune mai departe Block,

“Şantajul poate fi nelegitim numai atunci când între şantajist şi cel şantajat există o relaţie specială, bazată pe un jurământ prealabil”.

Adică, de exemplu, dacă am convenit prin contractul de angajare să nu divulg anumite detalii ale muncii prestate în interiorul companiei, atunci dezvăluirea acestora reprezintă o încălcare a contractului liber-consimţit, a dreptului de proprietate a patronului. „Libertatea persoanei” nu se poate extinde peste libertatea permisă de dreptul de proprietate, căci altminteri nu mai putem vorbi despre libertate. Iar şantajul pe care l-aş putea face la adresa angajatorului pentru ca în schimbul unei sume de bani să nu divulg un secret de fabricaţie este o ameninţare directă la adresa proprietăţii sale.

În rest, şantajul este legitim – o faptă banală, după cum spuneam. Protestul sindicatului de la Metrorex, care ameninţă cu greva dacă nu sunt mărite salariile, este un exemplu elocvent – pe scurt, „Bani sau grevă!” Protestul lucrătorilor de la centrele de recoltare a sângelului reprezintă tot un şantaj legitim – poate niţel mai imoral, veţi spune, dar asta rămâne să decidă fiecare.

Apropiindu-ne de un domeniu mai sensibil, discuţia devine mai interesantă. După cum se întreabă Block,

“Cine îi cade victimă şantajistului de obicei? Există în principal două grupuri. Unul este alcătuit din delicvenţi: criminali, hoţi, escroci, delapidatori, pungaşi, violatori etc. Celălalt grup constă din oameni care se angajează în activităţi care nu sunt nelegitime prin ele însele, dar sunt contrare obiceiurilor şi moralei majorităţii: homosexuali, sado-masochişti, perverşi sexuali, comunişti, soţi adulteri etc.”

Cu alte cuvinte, şantajul capătă o importanţă deosebită în cazurile în care avem de-a face cu persoane care ascund ceva, fără să aibă dreptul să ascundă respectivul lucru. În această categorie nu intru eu atunci când nu vreau ca lumea să ştie care este marca mea preferată de bere sau ce articol voi posta mâine pe blog; aici intră cei care au comis acţiuni care au afectat proprietatea (deci, libertatea) altora şi asupra cărora evident că vor să menţină secretul. Însă divulgarea acestui secret este legitimă şi meritorie.

După cum explică Block,

“Dacă şantajul însuşi ar fi legalizat, fără îndoială că el ar fi un factor de descurajare mult mai eficient. Legalizarea ar duce fără îndoială la o creştere a şantajului, însoţită de adevărate ravagii în clasa delicvenţilor.”

Ar mai fi ceva de adăugat, în legătură cu problema şantajului împotriva şefului ANI? Da. Faptul că este vorba de un funcţionar public plătit din banii noştri, care trebuie să acţioneze în sensul mandatului primit şi care, dacă îşi face prost meseria, aduce atingere dreptului nostru de proprietate (foloseşte fondurile bugetare altfel decât în interesul publicului larg). Este bine ca această persoană să fie constrânsă – oricum altfel decât prin violenţă – să acţioneze cu maximă eficienţă? Bineînţeles, oricând, oriunde, la orice oră.

0 Shares
Share
Tweet
Share
Stumble