18 September 2020
Home / Ce face statul? / Iepurașul ne-a luat aderarea la euro

Iepurașul ne-a luat aderarea la euro

Este ceva obișnuit ca autoritățile să recunoască realitatea în ceasul al doisprezecelea. În cazul de față, că nu avem cum să intrăm în zona euro în 2015 (după ce s-a discutat despre 2014). Am fi intrat probabil dacă istoria era dată cu 10 ani în urmă, prin metoda grecească: manipulări statistice. Dar acum, când coeziunea cartelului monetar european (căci despre asta este vorba) este greu încercată, intrarea unui nou membru cu evidente apucături de trișor este exclusă. Așa că poate vom intra în 2015, când poate nu va mai fi UEM.

Nu este nimic nou. În urmă cu un an spuneam că datoria publică a României (cu banii de la FMI cu tot – că și pe ei trebuie să-i dăm înapoi) va sări de 60% până la momentul aderării. Iar criteriul datoriei publice era văzut drept marele nostru atu. În ceea ce privește inflația și restul criteriilor, nimeni nu prea mai avea vreo speranță, oricum.

Lucrul cel mai important care merită discutat sunt motivele pentru care România nu aderă la euro. Și aici nu mă refer la motivele pentru care cartelul monetar european ține guvernul român la poartă, ci la motivele pe care decidenții noștri politici le invocă pentru a justifica întârzierea adoptării euro. Pe scurt, ei nu vor să adopte euro pentru că nu vor să desființeze leul. La ce este bun leul? La făcut inflație. Statul român vrea să-și mai păstreze câțiva ani de zile monopolul monetar și capacitatea de dicta ratele dobânzilor și volumul creditului – numind asta “independență în politica monetară”! Independență sună bine: se opune cineva independenței? Vrea cumva cineva să ajungem o națiune dependentă? Nu. Deci, rămâne cum am stabilit.

Nu știu câtă lume se întreabă: oare, cum este mai bine? Să rămânem independenți în prostia noastră sau să devenim dependenți de bunul-simț al Occidentului? La ce ne folosește autonomia politicii monetare? La nimic altceva decât la fabricat bani, evident, că doar nu la produs lapte sau miere.

Societatea românească nu are nevoie de leu, a votat de mult cu euro și cu dolarul. Fără să meargă la vreun referendum, ci direct pe piață, prin preferința arătată față de valută în diversele acte de vânzare-cumpărare. Dolarizarea (euroizarea, dacă vreți) s-a produs ca reacție firească a politicii monetare greșite de la începutul anilor 1990 – când eram independenți mai ceva decât suntem acum și turam tiparnița de bani pentru a maximiza veniturile statului și a ține în viață “găurile negre” ale economiei.

În fond, despre asta este vorba. Nu românii (la modul general) mai au nevoie de timp pentru a adera la euro. Unele grupuri de interese mai au nevoie de leu. Cei care nu pot supraviețui în regim concurențial pe piață, cei care nu pot funcționa fără subvenții explicite și implicite, cei care se îmbogățesc din contracte guvernamentale – imposibile dacă statul ar lua în serios criteriile de la Maastricht și ar reduce drastic deficitul bugetar. Ei își completează veniturile prin inflație. Iar restul societății le suportă existența prin scăderea nivelului de trai datorită creșterii prețurilor.

Din cauza acestor căpușe – că e vorba de bănci, companii energetice sau asfaltangii, puțin contează – s-a amânat aderarea la euro. Nu din pricina vreunei mistice “lipse de flexibilitate a economiei românești”.

Închei rugându-vă să nu luați acest articol drept o pledoarie în favoarea euro. Aderarea la euro nu face decât să înlocuiască un monopol cu altul. Tot politic. Dar acest lucru nu ar trebui să de descumpănească, ci să ne îndemne mai abitir pe calea cea bună și justă: denaționalizarea banilor.

0 Shares
Share
Tweet
Share