30 October 2020
Home / Despre criza / Grecia și încetarea plății datoriei publice

Grecia și încetarea plății datoriei publice

Scenariile Citi despre evoluția datoriei Greciei:

Neîncrederea în capacitatea guvernului elen de a-și rambursa datoria este pe deplin întemeiată, indiferent de ce spun politicienii. Din perspectivă liberală, soluția repudierii datoriei este cea corectă. Ca cetățean, eu nu am nimic de-a face cu creditele pe care le-a contractat guvernulu – chipurile, în numele meu, deși nu-mi amintesc să fi semnat vreo împuternicire. Așa încât nu văd de ce trebuie să fiu expropriat (prin impozite) pentru a fi rambursată această datorie. În cazul Greciei, situația este dezastruoasă. Aveți niște date statistice aici.

Datoria publică este de 350 de miliarde de euro. Ea ar putea fi plătită în totalitate dacă (1) guvernul ar tripla toate taxele (iar grecii le-ar și plăti) sau (2) daca ar tripla masa monetară în sens restrâns – adică ar tipări suficienți bani pentru a mări de trei ori numerarul aflat în circulație plus conturile curente ale tuturor agenților economici. Ambele soluții frizează absurdul. În prima variantă s-ar confisca toată averea grecilor. În a doua s-ar genera o hiperinflație uriașă. Indiferent de variantă, grecii și-ar fura singuri căciula (căci e greu de crezut că-i așteaptă ceva bun după asemenea experimente) – deși, vorba lui Lebedev din Idiotul lui Dostoievski, s-au mai văzut cazuri.

Repudierea datoriei nu este doar soluția morală, ci și cea rezonabilă, în sensul de eficientă. Ar pierde bancherii și investitorii care au dat bani Greciei, dar asta i-ar învăța minte să mai dea bani altă dată. Ceea ce, apropos, e un lucru bun.

Următorul pasaj din Murray Rothbard, scris în 1992, sună extrem de actual zilele astea:

Unfortunately, paying off a national debt that will soon reach $4 trillion would quickly bankrupt the entire country. Think about the consequences of imposing new taxes of $4 trillion in the United States next year! Another way, and almost as devastating, a way to pay off the public debt would be to print $4 trillion of new money—either in paper dollars or by creating new bank credit. This method would be extraordinarily inflationary, and prices would quickly skyrocket, ruining all groups whose earnings did not increase to the same extent, and destroying the value of the dollar. But in essence this is what happens in countries that hyper-inflate, as Germany did in 1923, and in countless countries since, particularly the Third World. If a country inflates the currency to pay off its debt, prices will rise so that the dollars or marks or pesos the creditor receives are worth a lot less than the dollars or pesos they originally lent out. When an American purchased a 10,000 mark German bond in 1914, it was worth several thousand dollars; those 10,000 marks by late 1923 would not have been worth more than a stick of bubble gum. Inflation, then, is an underhanded and terribly destructive way of indirectly repudiating the “public debt”; destructive because it ruins the currency unit, which individuals and businesses depend upon for calculating all their economic decisions.

I propose, then, a seemingly drastic but actually far less destructive way of paying off the public debt at a single blow: out-right debt repudiation. Consider this question: why should the poor, battered citizens of Russia or Poland or the other ex-Communist countries be bound by the debts contracted by their former Communist masters? In the Communist situation, the injustice is clear: that citizens struggling for freedom and for a free-market economy should be taxed to pay for debts contracted by the monstrous former ruling class. But this injustice only differs by degree from “normal” public debt. For, conversely, why should the Communist government of the Soviet Union have been bound by debts contracted by the Czarist government they hated and overthrew? And why should we, struggling American citizens of today, be bound by debts created by a past ruling elite who contracted these debts at our expense? One of the cogent arguments against paying blacks “reparations” for past slavery is that we, the living, were not slaveholders. Similarly, we the living did not contract for either the past or the present debts incurred by the politicians and bureaucrats in Washington.

In order to go this route, however, we first have to rid ourselves of the fallacious mindset that conflates public and private, and that treats government debt as if it were a productive contract between two legitimate property owners.

9 Shares
Share
Tweet
Share