7 December 2019
Home / Articole / Gâlceava keynesienilor: Consiliul fiscal vs. guvern în problema reducerii taxelor

Gâlceava keynesienilor: Consiliul fiscal vs. guvern în problema reducerii taxelor

Consiliul fiscal opinează că preconizata reducere de taxe este exagerată și ar pune în pericol echilibrul bugetar. Mai exact, Consiliul spune că predicțiile guvernului privind efectul pozitiv al scăderii taxelor asupra PIB și a viitoarelor venituri bugetare sunt prea optimiste. În mijlocul gâlcevei se află problema “multiplicatorului”, Consiliul fiscal insistând că acesta este de doar 0,4. Ni se explică așa:

“Literatura de specialitate indică în general că dimensiunea „normală” a multiplicatorilor fiscali de impact este cuprinsă între 0 și 1, cei asociați veniturilor bugetare tinzând să fie inferiori celor aferenți cheltuielilor bugetare (consum guvernamental și investiții publice) – teoria keynesistă standard explică acest din urmă fenomen prin faptul că gospodăriile economisesc parte din venitul disponibil suplimentar apărut în urma reducerii nivelului impozitării.”

Dar de ce ar trebui să ne pese de ce zice teoria keynesistă?! Keynesianismul în general este o filosofie economică profund dubioasă, un cod de conduită care a împins multe economii direct în șanț, un ansamblu de învățăminte care nu a fost de nici un folos în înțelegerea ciclului economic (dovadă că, de la Keynes încoace, omenirea experimentează noi și noi crize, în vreme ce keynesienii mai capătă un premiu Nobel aproape în fiecare an).

keynes

Următoarele observații cred că se impun:

1. Esența macroeconomiei keynesiene este că ceea ce determină mersul economiei pe termen scurt este cererea, nu producția. Dacă cererea este insuficientă, atunci “PIB efectiv” (realizat) este mai mic decât “PIB potențial” (cât ar putea fi dacă cererea nu ar fi insuficientă…) și apare un “output gap negativ”. Invers, dacă cererea este prea mare, atunci PIB efectiv depășește PIB potențial. De aici ideea de “echilibru bugetar efectiv” versus “structural” (aferent întregului ciclu economic). De exemplu, dacă economia se află în faza de boom, cu PIB-ul efectiv peste cel potențial, atunci încasările bugetare sunt de fapt exagerate dacă ne raportăm la ansamblul ciclului economic. Cu alte cuvinte, nu trebuie să ne bazăm pe ele, la fel cum nu trebuie să punem preț pe deficitul bugetar mic înregistrat în această perioadă. Tocmai fiindcă economia rulează peste potențial…

Această perspectivă este însă, după cum am spus, una pe termen scurt. Atenție, când spun termen scurt nu mă refer la o anumită perioadă de timp, ci la modul de gândire! Da, keynesienii pot lua în calcul întregul ciclu economic, pot face analize și previziuni pe următorii 10 ani, nu doar pe anul care vine, dar degeaba: modul lor de gândire este îngust – bazat pe ideea că economia este animată de cererea agregată.

În realitate economia este determinată fundamental de ofertă, de producție. Iar factorii determinanți ai producției, care țin de resurse, de tehnologie, de talentul îmbinării factorilor nu au nimic de-a face cu vreun multiplicator. Să vă dau un exemplu: dacă planeta rămâne mâine fără petrol atunci bunăstarea oamenilor scade dramatic, indiferent de multiplicatorul fiscal. Dacă acumularea de capital se oprește sau dacă investițiile existente risipesc capitalul pe scară largă, precum în perioada comunismului sau în timpul euforiei speculațiilor imobiliare dinainte de 2008, atunci multiplicatorul nu mai contează. Calculul multiplicatorului este o bălăceală cu degetul într-un lighean cu apă, cu pretenția că astfel înveți cum să înoți.

2. Multiplicatorii variază în timp, analizele econometrice nu pot oferi prognoze, ce este valabil pentru țările dezvoltate nu este valabil pentru România; ce este valabil pentru economiile emergente nu este valabil pentru România, pentru că o serie de factori (demografie, legislație…) sunt diferiți; ce era valabil acum 30 de ani nu mai e valabil azi, de pildă fiindcă gradul de îndatorare a crescut și “înclinația către consum” (un alt concept keynesian) are de suferit; etc. etc.

Concluzia? Atât analiza guvernului cât și cea a Consiliului fiscal sunt niște evaluări contabile, care încearcă să cuantifice impactul bugetar conform unei viziuni particulare.

3. Dacă reforma politicii fiscal-bugetare se judecă doar prin prisma multiplicatorilor keynesieni, atunci mi-e teamă că nu trebuia să facem vreo o revoluție în 1989. Vă dați seama ce șoc negativ a adus trecerea de la controlul total al statului în economie la privatizare și economie de piață?! O “relaxare” mai mare ca cea din 1989-1990 nu cred că ne va mai fi dat să trăim prea curând…

4. Este clar că guvernul nu are o viziune pe termen lung. Nici un partid politic nu are o asemenea viziune, nu ne spune cam care ar dori să fie rolul statului. Nici Consiliul fiscal nu are o asemenea viziune, și nici nu-i treaba lui să vină cu una. Dar problema este că ne trebuie o astfel de viziune pentru a armoniza cheltuielile publice cu mărimea impozitelor. Nu poți să modifici doar o parte a bugetului și pe urmă să spui că asta nu va avea nici un efect asupra soldului bugetar (ceea ce se poate întâmpla din… întâmplare), pentru că, iată, dai naștere unei gâlceve.

5. Ideea Consiliului conform căreia

“creșterea eficienței colectării/reducerea economiei subterane, aceasta poate reprezenta în teorie o sursă de venituri suplimentare care să diminueze impactul măsurilor discreționare asupra deficitului structural, însă o evaluare ex ante a cuantumului veniturilor suplimentare generate este imposibilă…

nu există un istoric de performanță care să poată fundamenta asemenea calcule…

Consiliul fiscal este însă întru totul de acord cu ideea includerii ex post a veniturilor suplimentare din îmbunătățirea colectării în construcția bugetară ca sursă de compensare a reducerilor de taxe și impozite, doar după ce cuantumul acestora ar putea fi evaluat cu un grad ridicat de încredere și ar exista suficiente indicii ale apariției unui trend în reducerea evaziunii fiscale – ceea ce ar echivala cu un caracter de permanență al acestor venituri.”

este periculoasă. Cum adică, trăim într-o țară cu o povară fiscală peste media țărilor în dezvoltare și noi vrem să colectăm mai abitir birurile, înainte de a le reduce?! Realizează Ionuț Dumitru că această perspectivă este time inconsistent, că nici un politruc nu va mai avea vreodată interesul de a scădea fiscalitatea dacă opoziția poporului la valul de impozite ar scădea? Decidenții politici nu sunt benevolenți, în general sunt cei mai răi membri ai societății. Un guvern liberal este o contradicție în termeni, cum spunea Mises; un guvern poate lua măsuri liberale doar sub presiunea publicului. A crede contrariul este o imensă iluzie.

P.S. Florin Cîțu vine și el cu o critică la poziția Consiliului fiscal:

Citu

33 Shares
Share
Tweet
Share