5 June 2020
Home / Articole / Fără “liberte” și “egalite”, adio “fraternite”

Fără “liberte” și “egalite”, adio “fraternite”

238 Shares

Nu mai avem “fraternite”, clivajele din interiorul societății moderne provoacă tragedii. Lumi distincte își urmează cursul în cadrul societății multiculturale. Fricțiunile dintre diversele grupuri și tradiții culturale artificial aduse în contact unele cu celelalte printr-un proces de asimilare forțată numit propagandistic “liberă imigrație” au încins în așa hal viața socială încât violențele se pot aprinde în orice moment.

Dar chiar lăsând la o parte această problemă, nu este de mirare că nu avem “fraternite” deoarece nu avem nici “liberte” și nici “egalite”, cel puțin nu în adevăratul sens al cuvântului. Ce-i drept, dacă unii se arată încă preocupați de (in)egalitate, absența libertății trece complet neobservată. Aproape nimeni nu ar îndrăzni să spună că libertățile noastre nu se situează la un maxim istoric. Și totuși nu suntem atât de liberi pe cât credem.

Discuția pleacă de la “drepturi”. Pentru liberalul clasic, era clar: fiecare om este stăpân pe el și pe bunurile lui, are dreptul la viață și la căutarea fericirii și libertatea de a se folosi de orice mijloace în acest sens, atât timp cât ceea ce face nu primejduiește viața și bunurile altcuiva. Alături de aproprierea inițială (homesteading), doar producția și schimbul voluntar erau considerate mijloace legitime de acumulare a avuției. Orice acțiuni care ar fi amenințat sau ar fi agresat nemijlocit alte persoane erau cu desăvârșire interzise.

Așa era pe vremuri. La “moderni”, însă, avem inflație de drepturi: dreptul la locuință, dreptul la un salariu decent, dreptul la pensie, dreptul la concediu și, mai presus de toate, dreptul de a stabili prin vot (prin intermediul reprezentanților aleși) care îți sunt exact drepturile! Evident, toate aceste invenții populiste reprezintă tot atâtea lanțuri atârnate de mâinile și picioarele celor care trebuie să suporte povara “statului bunăstării”. Cu cât apar mai multe drepturi, cu atât este nevoie de mai multe obligații – și nu contează că acestea din urmă sunt disimulate printr-un impozit ici-impozit colo, prin inflație monetară sau datorii publice. Cineva plătește întotdeauna.

Astăzi ai dreptul de a nu fi refuzat. Dar doar dacă te încadrezi într-un grup de presiune, prețios pentru politicieni. Ceea ce înseamnă că restul societății are obligația să nu te refuze, adică să fie sclava ta. Avem cote obligatorii pentru accesul la universitate sau în ierarhiile companiilor, suntem forțați să folosim un anumit limbaj, orice discriminare este interzisă. Bineînțeles, principiul nu li se aplică celor care pierd la afacerea asta (studenților buni, comercianților etc.), ei sunt discriminați din start prin politicile absurde.

Inflația de drepturi sociale a produs o expansiune simetrică a obligațiilor. Parțial, ea este evidentă în dimensiunea fiscalității:

“Către sfârşitul secolului al XIX-lea, susţinătorii impozitării progresive subliniau, de regulă, că unicul lor scop era asigurarea unei egalităţi a sacrificiilor, nu redistribuirea veniturilor; de asemenea, ei apreciau că acest scop nu justifica decât un grad moderat de progresivitatea, condamnând folosirea ei excesivă…Germania a fost statul în care avocaţii impozitării progresive au depăşit toate obstacolele. În 1881, Prusia a introdus un impozit progresiv pe venit care urca de la 0,67 la 4 procente… Deşi alte câteva state de pe continent au urmat curând exemplul Prusiei, au trecut douăzeci de ani până ce mişcarea a atins ţările anglo-saxone. De-abia în 1910 şi 1913, Marea Britanie şi Statele Unite adoptî impozite progresive pe venit; ele urcau până la cifrele, pe atunci spectaculoase, de 8,25%, respectiv 7%. În treizeci de ani, ele au crescut la 97,5% şi 91%… Astfel, pe timpul unei singure generaţii s-a înfăptuit ceea ce, timp de jumătate de secol, aproape toţi susţinătorii impozitării progresive pretindeau că nu se poate întâmpla.” (F. Hayek, Constituția libertății)

Parțial, obligațiile sociale înseamnă povara birocratică ce sufocă libera inițiativă, atât în spațiul public cât și în cel privat. Nu e vorba că, de exemplu, dacă ai o firmă și vrei să iei ucenic pe cineva legislația te obligă să-i asiguri acestuia și educația teoretică să salariul minim pentru un angajat normal(!), ci și de faptul că, de exemplu, dacă vrei să-ți construiești o casă, atunci nu o poți face cum vrei tu și cu cine vrei tu; de la muncitorii pe care îi folosești până la becurile pe care le montezi trebuie să respecți tone de reglementări – reglementări care, să fim bine înțeleși, dau unora dreptul de a vinde ceea ce vând, în vreme ce-i împiedică pe alții să-i concureze.

Distorsionarea libertăților a mers mână în mână cu polarizarea socială. Pentru liberalul clasic, egalitatea era una de șanse. Dar ce șanse să mai ai într-o societate care pune piedici în calea mobilității sociale? Și de ce ai mai vrea să urci în ierarhie dacă (1) imensa redistribuție operată prin intermediul statului, care în Franța reprezintă 57,5% din PIB, îți asigură oricum un trai îndestulător și (2) vârful ierarhiei este rezervat băieților deștepți, care se pricep la sforării politice și la capturarea privilegiilor?

Fără libertate și fără justiție socială, în adevăratul sens al cuvântului, nu mai ai nici armonie. Un economist clasic liberal își intitula la 1850 tratatul său Harmonies Economiques, arătând că interesele oamenilor sunt congruente dacă drepturile de proprietate sunt respectate, dacă economia este lăsată liberă (laissez faire). Ceea ce nu înseamnă că interesele tuturor oamenilor sunt armonioase! Interesele invadatorilor vor fi întotdeauna opuse intereselor populației oprimate. Dar, dacă asigurăm cadrul instituțional în care egalitatea de șanse este respectată și fiecare are dreptul să își caute fericirea așa cum crede potrivit, atunci da – interesele membrilor societății sunt bine conciliate, fără ca vreun planificator central să își propună așa ceva.

Tragedia terorii din Franța este rezultatul eșecului programului socialist de nivelare cu buldozerul a diferențelor sociale, culturale și economice între indivizi – în Franța și în țările exploatate de-a lungul timpului de clasa politică franceză. Atunci când omul nu se mai simte liber, când își pierde independența, când nu mai vede sensul în muncă și în educație, când nu mai simte aprecierea celor din jur și când nu-i mai respectă la rândul său, atunci răbufnește răutatea, invidia, violența.

dracula

 

Aveți grijă ce vă doriți acum.

238 Shares
238 Shares
Share
Tweet
Share