19 September 2020
Home / Blogway iti zice Salut / Este Spiru Haret “too big to fail”?

Este Spiru Haret “too big to fail”?

Nici nu a început bine ministerul educaţiei să taie capetele universităţii-mamut Spiru Haret, că s-a şi oprit şi a început să dea înapoi. Până la urmă candidaţii la examenul de titularizare au fost primiţi în săli pe baza unei declaraţii pe proprie răspundere că au absolvit cursurile unei instituţii acreditate (?!, bine că nu au fost trimişi la notar, să fie şi autentică!), iar admiterea se pare că ramâne… cum am stabilit.

Putem trasa cumva o paralelă între funcţionarea sistemului bancar şi funcţionarea sistemului de învăţământ românesc. Ambele sisteme sunt patronate de stat, care le furnizează resursa ultimă – lichiditate, în cazul băncilor, diplome în cazul universităţilor. În ambele cazuri se pune în funcţiune tiparniţa, astfel încât poporul să aibă acces ieftin la credite şi diplome. Precum o bancă centrală, ministerul educaţiei generează hazard moral şi instigă (din principiu, chiar dacă nu explicit) ofertanţii de diplome să se extindă, să faciliteze cumpărarea diplomelor, să atragă noi şi noi candidaţi, ba chiar pe cei mai riscanţi. Universităţile româneşti au ajuns un adevărat subprime al educaţiei, în care persoane semi-analfabete devin licenţiaţi.

În cazul băncilor, concurenţa duce la creşterea fragilităţii financiare şi, în cele din urmă, la devalorizarea banilor. Dincoace, asistăm la devalorizarea diplomelor. Am mai spus-o, între furnizorii de educaţie se stabileşte o relaţie concurenţială de genul “cine exploatează mai mult bunăvoinţa ministerului” (şi îşi măreşte cât mai mult bilanţul contabil) – competiţie din care cei care pierd sigur sunt clienţii universităţilor, adică studenţii şi firmele deopotrivă. Este o competiţie perversă, un run to the bottom în căutarea profitului, într-un sistem în care profitul nu vine din servirea mai bună a clientului, ci din abilitatea de a exploata portiţele legislative şi generozitatea statului care… nu duce lipsă de cerneală niciodată.

Pentru a preîntâmpina dezastrul, autorităţile monetare au supra-reglementat activitatea bancară – ceea ce este un non-sens, desigur, pentru că procedând aşa nu reuşesc decât să mute jocul la alt nivel. În domeniul educaţiei, când guvernanţii s-au trezit au înfiinţat ARACIS, instituţie care face un soi de evaluare prudenţială a situaţiei, inspectând universităţile şi arătându-le punctele slabe. Universitatea Spiru Haret a decis că, odată acreditată, nu este obligată să se mai supună evaluării ARACIS, aşa că i-a dat înainte. Celelalte universităţi au invitat ARACIS să le numere programele de licenţă, de masterat etc. şi au ascultat indicaţiile preţioase venite de sus.

Aşadar, USH a procedat precum Lehman Brothers sau AIG. A vândut de toate pentru toţi, iar lumea s-a înghesuit să cumpere, fiindcă deh, cu o diplomă toţi suntem datori! Până când, ministerul şi-a dat seama că trebuie să spună stop, deoarece inflaţia de diplome riscă să se accelereze până la un nivel insuportabil… politic. Zilele trecute am trăit cu iluzia că USH va fi lăsată să cadă, într-un fel sau altul, dar apoi mi-am dat seama că nu este loc de astfel de măsuri “exagerate” , doar suntem oameni civilizaţi, nu barbari! Este evident acum că USH este too big to fail (cu conexiunile sale politice cu tot), aşa că se va merge pe calea compromisului – „noi vă dăm diplome, voi vă obligaţi să vă supuneţi evaluării”. Probabil la un nivel al şcolarizării mai mic decât în trecut.

Pentru că în sistemul centralizat de educaţie, precum în cel bancar, important este să se fure cu măsură, fiecare câte un pic, altfel se prăbuşeşte şandramaua.

În ceea ce mă priveşte, sunt convins că nu acţiunile politice „la intimidare” pot rezolva problema de fond. Avem nevoie de reformă reală, de descentralizare, de privatizare, de autonomie veritabilă. Visez la un învăţământ universitar în care fiecare universitate să ofere ce programe vrea, câte diplome vrea, fără certificări de la autoritatea publică, fără diplome unice, fără echivalări, credite şi alte prostii de genul acesta. La un sistem în care profesorul nu este angajat pe viaţă, ci trebuie să facă permanent dovada competenţei. Din păcate, aserţiunile unora cum că „universitatea nu trebuie să fie o afacere” dovedesc că aceştia nu înţeleg nimic din rostul educaţiei universitare. Aceşti “altruişti”, “oameni de bine”, au pus bazele sistemului actual şi tot ei cică vor să îl reformeze.

0 Shares
Share
Tweet
Share