30 October 2020
Home / Nevoia de reforme / Este sistemul bancar putred?

Este sistemul bancar putred?

Când vorbim de “putreziciuni” în sistemul bancar lumea înţelege în general că sistemul bancar a dat credite proaste; că “activele toxice” sunt partea putredă a băncilor. Iată însă că Cristi Păun pune problema frontal, arătând că fragilitatea activităţii bancare vine nu în primul rând din proasta administrare a activelor, ci din posibilitatea amestecării depozitelor la vedere cu cele la termen (care nu ar trebui să reprezinte de fapt “depozite”):

Capital: Ce este putred în fundamentele sistemului bancar actual?
Cristian Păun:
Foarte multe lucruri. Băncile sunt un sector cu privilegii enorme și nenaturale prin compa­rație cu alte sectoare (faliment dificil, refinanțare cu costuri derizorii, capitalizare redusă). În plus, au dreptul de a crea monedă, acordat de băncile centrale, care le permit să opereze cu rezervă fracționară. Adică să păstreze doar o mică parte (10%-15%) din depozitele la vedere în depozitele lor. Restul îl pot da cu credit, de câteva ori. Contractele bancare bulversează pe toată lumea. Toate aceste privilegii alimentează un imens hazard moral și un haos monetar ce face tot mai dificil orice calcul economic. Sunt create stimulente negative, care îndepărtează potențialii antreprenori de crearea de lucruri reale în economie (e mult mai profitabil să produci bani din nimic decât cartofi).

Capital: Cât de „lichide“ sunt, de fapt, depunerile în bănci?
C.P.:
Tot mai puțin lichide. Pentru că depozitele la vedere sunt tot mai puțin păstrate în rezervă și date cu credit la tot mai mulți deodată. Când o bancă face acest lucru pe scară largă, are probleme reale de lichiditate. E simplu de explicat: cineva primește pe cardul de debit salariul său (depozit la vedere); aproape imediat, banca creează din acest depozit încă, să zicem, cinci carduri de credit, pe care le oferă unor utilizatori diferiți de deponentul inițial. Dacă toți s-ar duce însă la bancomat să extragă numerar, acesta nu ar putea acoperi decât 1/5 din sumele care se vor cere de la bancomat (depozitul inițial). În final, banca intră în criză de lichiditate. Orice bancă ar intra într-o astfel de criză, nu doar cele ajunse în faliment. Capitalizarea redusă a băncilor face și mai problematică situația (capitalurile proprii ale băncilor în România abia dacă ajung la 14% din totalul pasivelor lor). Depozitele la vedere sunt interpretate deci de bănci ca împrumuturi, și ele nu se simt obligate să le păstreze 100% în conturile noastre. Mai mult, le împrumută nu doar unei persoane, ci mai multora deodată, fără să ne spună clar că fac aceste lucruri. Pentru aceste depozite nu ar trebui să primim dobândă, ci să plătim noi o taxă de păstrare la dispoziția noastră a banilor. Şi depozitele la termen pot fi retrase oricând înainte de termen fără a pierde prea mult, adică sunt, într-un fel, tot depozite la vedere. Aceste contracte cu care operează băncile sunt contracte imposibile din punctul meu de vedere: nimeni nu ar depozita ceva „la vedere“ într-o bancă, știind că acel ceva e imediat împrumutat altcuiva (de fapt, mai multora deodată).

Deci problema este neclaritatea titlurilor financiare: “deponenţii” cred că îşi “depozitează” banii la bancă, dar de fapt predau controlul acestora din clipa în care îşi deschid un cont curent. Îmi place cum pune punctul pe “i” Joseph Salerno:

Even more than the unprecedented financial crisis of 2008, however, recent events in Cyprus may have struck the mortal blow to fractional-reserve banking. For fractional-reserve banking can only exist for as long as the depositors have complete confidence that regardless of the financial woes that befall the bank entrusted with their “deposits,” they will always be able to withdraw them on demand at par in currency, the ultimate cash of any banking system.

Ever since World War Two governmental deposit insurance, backed up by the money-creating powers of the central bank, was seen as the unshakable guarantee that warranted such confidence. In effect, fractional-reserve banking was perceived as 100-percent banking by depositors, who acted as if their money was always “in the bank” thanks to the ability of central banks to conjure up money out of thin air (or in cyberspace).

360px-Fractional-reserve_banking_with_varying_reserve_requirements

Totuşi lecţiile din Cipru nu cred că au fost învăţate. Decenii de (de)formare intelectuală i-au învăţat pe oameni că băncile sunt infailibile şi că economisirea bancară nu este doar un act eficient, ci şi patriotic. Scutierii intelectuali ai activităţii bancare cu rezerve fracţionare au întotdeauna argumentul pregătit: dacă oamenii chiar ar vrea să aibă garanţia că banii depuşi se află la dispoziţia lor în orice moment, atunci i-ar pune într-o casetă de valori – ni se spune; dar de fapt ei nu vor să renunţe la dobânda oferită pentru contul curent, ba chiar, aşa cum spunea recent Mugur Isărescu, cei care deţin sume mari în bănci o fac de fapt doar pentru a obţine un randament mult mai mare decât cea platibilă la vedere – că doar nu sunt naivi (sic!!!).

În opinia mea, problema însă nu se poartă în termenii “Ce vor oamenii?”, ci eventual în “Ce cred oamenii?”, respectiv “Ce este posibil să facă oamenii/băncile?”. Astfel, este cred relevant faptul că oamenii cred că banii depuşi în bănci sunt absolut siguri – şi de asemenea, este cât se poate de relevant că băncile şi autorităţile duc intens o politică de cultivare a acestui sentiment de siguranţă (sic din nou!!). Nu mi se pare că acceptă soarta pierderii depozitelor cu atitudinea relaxată a cuiva care află că biletul tras la loterie nu a fost câştigător. Din contră, mi se pare că publicul crede că are de câştigat, în sensul că banii lui sunt şi asiguraţi şi returnaţi cu dobândă. Iar statul face totul pentru a “creduliza” oamenii, pentr a-i convinge că există prânz gratuit.

Apoi, indiferent ce vor oamenii, proprietatea nu se poate multiplica. Publicul nu-şi poate face planuri de consum mizând pe faptul că deţin ceva în bancă, în vreme ce băncile îşi fac planuri de investiţie mizând exact pe acelaşi lucru. Este ca şi cum un bărbat şi soţia lui şi-ar face independent planuri de folosire a unicei băi din apartament pentru a doua zi dimineaţă. Rezultatul este simplu de imaginat. Şi într-un caz şi în celălalt cineva va rămâne cu buza umflată sau pe afară, şi cu cât planurile sunt mai măreţe şi mai consistente, cu atât şocul realităţii este mai mare.

 

0 Shares
Share
Tweet
Share