5 June 2020
Home / Articole / Este rău că vin roboții la Dacia? Nici vorbă!

Este rău că vin roboții la Dacia? Nici vorbă!

105 Shares

Am văzut la Biziday că Moise Guran deplânge înlocuirea forței de muncă de către roboți la Dacia. Dar vestea este foarte bună! Robotizarea, adică înlocuirea procesului de producție actual cu unul mai intensiv în capital reprezintă evoluția normală într-o economie sănătoasă, dinamică. Pe scurt, este vorba de acumularea de capital. Creșterea cantității de capital investit pe lucrător crește productivitatea muncii – acum fabrica va putea produce tot atâtea automobile cu mai puțin salariați (sau, dacă există cerere, mai multe automobile cu aceeași forță de muncă) – și permite creșterea salariilor reale.

Cantitatea de capital disponibil determină nivelul de trai, gradul de dezvoltare a unei economii. De fapt, nu te poți dezvolta decât într-un singur sens – în sens capitalist. “Dezvoltarea” înseamnă dezvoltarea structurii de producție, adică a structurii de capital (și uite așa îmi vine în minte o carte foarte bună citită demult.

Să luăm câteva exemple:

  • mașina de spălat. Câți dintre noi ar deplânge existența mașinilor de spălat, care înlocuiesc munca omului în procesul de curățare a hainelor?
  • centrala termică. Oare trăiam mai bine când ne încălzeam la foc în aer liber și trebuia să mai aruncă un lemn din sfert în sfert de oră sau acum când folosim o centrală cu gazeificare?
  • poșta electronică. Dezvoltarea internetului și a mesageriei electronice a distrus locurile de muncă ale poștașilor, este un lucru rău?

Citiți vă rog povestea de mai jos:

 La o cotitură mai bruscă, se lovi de un bărbat voinic, care îl mătură într-o parte dintr-o singură mişcare. “Dă-te la o parte, piticanie,” îi strgă matahala. Uimit, privi în sus şi zări doi bărbaţi care târau o femeie, printre ţipete şi lovituri, pe cărare. Până când să-şi recapete răsuflarea, grupul dispăruse. Fiind sigur că n-ar putea să o elibereze singur, Jonathan alergă înapoi după ajutor.

Dădu de o poiană, unde văzu un grup de oameni strânşi în jurul unui copac, în care băteau cu nişte beţe. Jonathan alergă la ei şi apucă mâna unui bărbat care stătea şi îi urmărea pe ceilalţi. “Vă rog, domnule, ajutor!” strigă Jonathan. “Doi bărbaţi au prins o femeie şi ea are nevoie de ajutor!”

“Nu te alarma,” spuse supraveghetorul arţăgos. “Femeia aia e pur şi simplu arestată. Las-o în pace şi mişcă, avem de lucru.”

“Arestată?” spuse Jonathan, care încă mai gâfâia. “Nu arăta ca, ăă, o delicventă.” Dar dacă făcuse ceva rău, se gândi Jonathan, de ce striga atât de disperată după ajutor? “Scuzaţi-mă, domnule, dar ce delict a comis?”

“Ce?” Omul începu să-şi manifeste iritarea. “Dacă vrei neapărat să ştii, a ameninţat slujbele tuturor celor de aici.”

“A ameninţat slujbele oamenilor? Cum a făcut una ca asta?” insistă Jonathan.

Uitându-se cu dispreţ în jos la cel care îi punea atâtea întrebări, supraveghetorul îi făcu semn lui Jonathan să vină cu el lângă un copac unde muncitorii îşi făceau de lucru izbind în trunchi. Cu mândrie, spuse, “După cum vezi, suntem muncitori la copaci. Doborâm copacii pentru lemn, bătându-i cu aceste beţe. Uneori, o sută de oameni, lucrând încontinuu, pot doborî un copac destul de mare în aproape o lună.” Omul strânse din buze şi îşi scutură cu grijă o scamă de pe mâneca hainei sale elegante. “Femeia aia a venit la lucru azi-dimineaţă cu o bucată ascuţită de metal legată la capătul băţului ei. I-a insultat pe ceilalţi tăind un copac în mai puţin de o oră – şi încă singură! Gândeşte-te! Trebuia să punem capăt unei ameninţări ca asta faţă de ocupaţia noastră tradiţională.”

Ochii lui Jonathan se făcură mari, la auzul pedepsei pe care o primise femeia pentru creativitate. În orăşelul lui, toţi oamenii foloseau topoare ca să taie copacii. Aşa îşi obţinuse şi el lemnul pentru bărcuţa lui. “Dar invenţia ei!” exclamă Jonathan. “Ar permite oamenilor indiferent de mărime sau putere să taie copacii. Oare aşa nu s-ar putea obţine mai repede şi mai ieftin lemnul pentru diverse lucruri?”

“Ce vrei să spui?” replică omul mânios. “Cum ar putea cineva să încurajeze o idee ca asta? Această muncă nobilă nu poate fi făcută de vreun slăbănog care vine cu nu ştiu ce idee strălucită.”

“Dar, domnule,” spuse Jonathan, încercând să nu-l jignească. “Aceşti buni muncitori de copaci au mâini şi creiere talentate. Ar putea folosi timpul economisit de la lovitul copacilor ca să facă alte lucruri. Ar putea face mese, scaune, bărci şi chiar case!”

“Ascultă,” spuse omul cu o privire ameninţătoare. “Scopul muncii e să ai un loc de muncă permanent şi sigur – nu produse noi.” Tonul vocii lui se făcu urât. “Ai aerul că o cauţi cu lumânarea.”

“Nu, nu, domnule. Nu vreau să creez probleme. Sunt sigur că aveţi dreptate. Păi, eu trebuie să plec.” Cu acestea, Jonathan se întoarse de unde venise, grăbindu-se pe cărare şi simţindu-se foarte prost după prima lui întâlnire cu oamenii locului.

bigtimeattic_laptop_web

Deci apariția bunurilor de capital este sinonimă cu apariția unei invenții. De fapt, pentru a putea fi implementată în producție aproape orice invenție are nevoie de capital, de asta este și greu de distins practic între cele două lucruri. Ar trebui să interzicem invențiile?

Bunurile de capital elimină nevoia de muncă. Atenție! – capitalul nu concurează munca (așa cum zic socialiștii), deoarece bunurile de capital trebuie utilizate împreună cu factori de producție complementari (socialiștii încă trebuie să învețe teorie economică). Cu alte cuvinte, este nevoie de mai mulți factori în orice proces de producție. Cui îi place să muncească? Mie nu. Aș sta și aș scrie pe blog de 5 ori mai mult dacă nu ar trebui să muncesc. Din păcate însă, trebuie să muncesc – și nici voi, cititorii, nu vă permiteți să citiți atât demult deoarece și voi trebuie să munciți. N-am cum să nu muncesc, fiindcă sunt sărac – sărac în capital. Dacă aș avea capitalul lui Zuckerberg aș sta acasă.

Ce încerc să spun este că munca nu produce plăcere, ci disutilitate. Munca nu este precum un pahar de vin bun. Munca reprezintă un sacrificiu, uneori tocmai sacrificiul necesar pentru a te bucura de bunul de consum numit “pahar de vin bun”. De aici și rostul capitalului. Capitalul ne economisește munca, ne mai scutește de acest sacrificiu. În consecință, dacă acumulăm capital suntem în măsură să ne satisfacem mai multe nevoi, cu aceeași cantitate de muncă (sau să ne mulțumim cu același nivel de trai + mai multă relaxare).

Am ascultat atent vorbele lui Moise Guran, pentru că tot nu puteam să cred că susține ceea ce îl auzeam zicând: robotizarea fabricii de automobile este un lucru rău. Nuanța pe care a introdus-o până la urmă, anume că locurile de muncă nu s-ar fi “pierdut” dacă ar fi existat o autostradă care să faciliteze producția și vânzarea de automobile, nu-i salvează deloc raționamentul. Iată de ce.

1. Autostrada este ea însăși un bun de capital, corect? Existența autostrăzii, faptul că poți transporta mai ușor mărfuri dintr-o parte în alta, distruge locuri de muncă în unele zone ale economiei. Gândiți-vă doar la timpul economisit, la faptul că nu mai este nevoie să folosești atâtea camioane și șoferi pentru a transporta o anumită cantitate de marfă, la faptul că restaurantele de pe parcurs vor pierde unii clienți (care nu vor mai simți nevoia să se odihnească), la competiția cu calea ferată ș.a.m.d. Faptul că nu vedem aceste locuri de muncă “pierdute” nu înseamnă că ele nu există, ci că sunt suficient de disipate pentru a fi greu observabile. Spre deosebire, la fabrica de automobile Dacia sare în ochi înlocuirea forței de muncă.

2. Creșterea exporturilor de automobile nu ar fi însemnat mai multe locuri de muncă la nivel agregat. Creșterea exporturilor nu mărește numărul de slujbe, aceasta este o eroare clasică pe care o explică teoria comerțului. Gândiți-vă ce se întâmplă cu banii obținuți din creșterea exporturilor, pe ce se duc ei? Să luăm cazul cel mai simplu, să presupunem că se duc pe achiziția de bunuri importate (adică pe portocale, televizoare, excursii în Grecia). Asta înseamnă că slujbele câștigate ca urmare a creșterii exporturilor nu fac decât să compenseze locurile de muncă pierdute ca urmare a creșterii importurilor (și, definite în sens larg, importurile sunt întotdeauna egale cu exporturile, de asta se cheamă “balanța” de plăți chiar așa).

Știți cât este rata șomajului în Nepal? 3%. În România este 7%. Unde v-ar plăcea să trăiți, în Nepal – unde este clar că găsiți mai ușor de muncă! – sau în România? Sau hai să o luăm invers. Știți cât este rata șomajului în Franța? 10,5%. Vreți să emigrați în Franța știind cât de greu este să găsești un loc de muncă în comparație cu România?!

Vedeți, poanta este că diferența de bunăstare între țări nu o face numărul de locuri de muncă, ci cantitatea de capital acumulată. Țările bogate dispun de mult capital, printre altele tocmai de asta își permit să aibă și “plase de asistență socială” generoase; de multe ori, este mai bine să fi șomer într-o asemenea țară decât muncitor în Nepal. De asta pleacă oamenii din țările sărace în țările bogate.

Dar altceva voiam să zic: prin investiții de capital locurile de muncă nu sunt “pierdute”, ci economisite. Este o mare diferență. Din păcate mentalitatea contemporană este profund infectată de propaganda socialistă, extrem de obtuză când vine vorba de înțelegerea economiei. Socialiștii atacă la sentiment, concentrându-se doar pe “ceea ce se vede”. Au schimbat limbajul, modul în care sunt prezentate faptele. Dacă dați un search cu google “Dacia, roboți”, știți ce rezultate obțineți? Doar titluri de presă în genul “Dacia înlocuiește oamenii cu roboți”. Ei, ziceți și voi, cum să nu te simți discriminat?! Cum să nu-ți vină să dai foc la roboți?! Cum să nu faci ce făcea la începutul secolului al XIX-lea Ned Ludd, care a stârnit o răscoală împotriva mașinilor?!

Aș continua să mai povestesc, dar trebuie să plec la muncă. Trebuie, e musai… e de bine, așa-i?!

105 Shares
105 Shares
Share
Tweet
Share