24 February 2020
Home / Economişti / Egalitatea

Egalitatea

Impregnaţi de ideile Iluminismului şi ale dreptului natural, liberalii din secolul al XVIII-lea susţineau egalitatea în drepturi, politice şi civice, deoarece plecau de la principiul că toţi oamenii sunt egali. Din punctul lor de vedere, Dumnezeu i-a creat pe oameni egali, i-a înzestrat cu aceleaşi calităţi şi aptitudini, le-a insuflat tuturor duhul său. Diferenţele dintre indivizi sunt doar artificiale, produsul instituţiilor sociale umane, deci, instituţii efemere.  Ceea ce este nepieritor la om – spiritul său – este acelaşi, la  cei bogaţi şi la cei săraci, la individul virtuos şi la paria societăţii, la alb şi la insul de culoare.

Totuşi, nu există ceva mai fragil decât afirmaţia unei pretinse egalităţi a tuturor indivizilor. Oamenii sunt întru totul inegali. Chiar între fraţi şi surori apar diferenţe considerabile, fizice şi intelectuale. Natura nu se repetă niciodată în creaţiile sale, ea nu produce cópii, nu utilizează matriţe.  Omul ieşit din laboratoarele sale poartă o amprentă specială, este unic, reprezintă un specimen ireproductibil. Oamenii nu se aseamănă; de aceea,  nu ne putem folosi de pretextul asemănării lor pentru a solicita ca legea să le aplice un tratament similar.

Există două puncte de vedere diferite care pledează în favoarea unui tratament egal al tuturor oamenilor în faţa legii. Am menţionat unul dintre acestea mai înainte, când am analizat raţiunile care militează pentru libertatea personală a oamenilor. Pentru a atinge cea mai ridicată productivitate a muncii, avem nevoie de muncitori liberi, deoarece doar muncitorul liber, care se bucură de salariul primit pentru rezultatele înregistrate în activitatea proprie, îşi va utiliza la maximum propriile energii. Al doilea punct de vedere care militează pentru egalitatea în drepturi este cel al menţinerii păcii sociale. S-a arătat deja că trebuie evitată orice perturbare a procesului de dezvoltare paşnică a diviziunii muncii. Însă este aproape imposibil să menţinem pacea într-o societate în care drepturile şi îndatoririle diverselor pături ale populaţiei sunt diferite. Cei ce refuză să acorde drepturi unei părţi a populaţiei trebuie să se aştepte ca defavorizaţii să se alieze pentru a le distruge privilegiile. Pentru evitarea unor astfel de conflicte, ar trebui ca privilegiile de clasă să dispară.

În consecinţă, este perfect nejustificat să învinovăţim liberalismul  pentru modul în care a pus în practică postulatul egalităţii,  şi anume pentru că ceea ce a reuşit să creeze a fost doar o egalitate în faţa legii şi nu o veritabilă egalitate. Nicio putere umană nu-i poate face pe oameni cu adevărat egali; oamenii sunt inegali şi vor rămâne aşa pentru totdeauna. Argumentul în favoarea egalităţii în faţa legii se bazează pe consideraţii de utilitate, precum cele citate mai sus. Liberalismul nu şi-a propus mai mult. Nicio putere umană nu poate transforma un individ de culoare într-un alb. Însă celui dintâi i se pot acorda aceleaşi drepturi, pentru a i se conferi posibilitatea de a obţine aceleaşi câştiguri.

Însă aici intervin socialiştii. Ei susţin că nu-i suficient ca oamenii să devină egali în faţa legii; ar trebui să li se ofere acelaşi venit cu scopul de a-i face cu adevărat egali. Nu-i suficientă abolirea privilegiilor de clasă şi obţinute prin naştere, ci ar trebui făcut ceva pentru suprimarea celor mai mari şi importante privilegii, cele garantate de proprietate. Ei pretind că programul liberal va fi realizat pe deplin doar atunci când liberalismul va conduce, finalmente, la socialism, la suprimarea proprietăţii individuale asupra mijloacelor de producţie.

Un privilegiu reprezintă o instituţie favorabilă unui individ sau unui grup de oameni, în detrimentul prosperităţii tuturor celorlaţi indivizi. Privilegiul se menţine deşi el dăunează unora – de cele mai multe ori, majorităţii – şi nu favorizează pe nimeni, cu excepţia celui pentru care a fost creat. În statul feudal al Evului Mediu, dreptul de a judeca reprezenta prerogativa ereditară a anumitor seniori feudali. Ei erau judecători deoarece moşteniseră această calitate, chiar dacă nu aveau nici aptitudinile, nici virtuţile presupuse de statutul judecătorului. Pentru ei, această ocupaţie nu reprezenta nimic altceva decât o sursă profitabilă de câştiguri. Funcţia de judecător era privilegiul moştenit al unei caste.

Atunci când judecătorii sunt aleşi (cum se întâmplă în statele moderne) dintre cei ce posedă cunoştinţe de drept şi o experienţă juridică, nu se poate vorbi de un ”privilegiu” al juriştilor. Sunt preferaţi juriştii nu din considerente personale, ci din grija pentru binele comunităţii deoarece oamenii cred că nimeni nu poate fi judecător fără să deţină cunoştinţele de specialitate necesare.

Chestiunea de a şti dacă o dispoziţie instituţională este considerată sau nu un privilegiu pentru un anumit grup, o anumită clasă sau persoană nu poate fi tranşată întrebându-ne dacă aceasta aduce sau nu un avantaj grupului, clasei sau persoanei respective, ci în funcţie de utilitatea pe care o prezintă pentru colectivitate. Faptul că la bordul unei nave un individ este căpitanul, iar restul, echipajul sub comanda sa reprezintă, cu siguranţă, un avantaj pentru cel dintâi. Totuşi, nu putem vorbi despre un privilegiu al căpitanului dacă are abilitatea  de a  conduce, în siguranţă, nava pe timp de furtună, devenind, astfel, util nu doar lui însuşi, ci întregului echipaj.

Pentru a verifica dacă anumite dispoziţii instituţionale trebuie să fie considerate privilegii pentru un individ anume, sau castă, nu ar trebui să ne întrebăm dacă ea serveşte individului, respectiv castei, ci doar dacă ea este utilă comunităţii. Dacă ajungem la concluzia că doar proprietatea individuală asupra mijloacelor de producţie permite o dezvoltare profitabilă a societăţii umane, e ca şi cum am spune că proprietatea privată  nu constituie un privilegiu al proprietarilor, ci o instituţie socială, profitabilă şi utilă pentru toţi, deşi, în acelaşi timp, poate fi mai avantajoasă pentru anumiţi indivizi.

Liberalismul se pronunţă în favoarea menţinerii instituţiei proprietăţii private nu în numele proprietarilor, nu pentru că desfiinţarea acestei instituţii ar încălca drepturile de proprietate pe care liberalii vor să le menţină. Dacă ar considera că suprimarea instituţiei proprietăţii private este utilă interesului general, ar pleda pentru desfiinţarea acesteia, fără să ţină cont de efectele pe care o astfel de politică le-ar putea avea asupra proprietarilor. Însă, menţinerea proprietăţii individuale este în interesul tuturor membrilor societăţii. Chiar dacă nu posedă niciun bun pentru a fi numit proprietar, săracul însuşi trăieşte incomparabil mai bine în acest tip de ordine socială decât ar trăi într-o societate incapabilă să producă  măcar o parte din ceea ce se produce în sistemul nostru economic.

***

Traducere după Ludwig von Mises, Interventionism: An Economic Analysis. Traducerea integrală în limba română a fost publicată aici.

Mises

0 Shares
Share
Tweet
Share