22 September 2019
Home / Articole / Despre recentele “privatizări”, dincolo de problema președintelui-investitor

Despre recentele “privatizări”, dincolo de problema președintelui-investitor

Notă: Acest articol a fost publicat în Finanțiștii, pe 12 aprilie.

În ultima vreme e discută intens despre privatizarea exploatării aurului și cuprului. În poll-position-ul ideilor vehiculate se află cea potrivit căreia ar trebui ca statul să fie mai grijuliu cu avuția națiunii; ca el să selecteze mai atent investitorii cărora le vinde dreptul de exploatare a resurselor subsolului (cazul Petrom este, de asemenea, amintit mai mereu); ca eventual, să nu mai vândă nimic, pentru că, nu-i așa, conjunctura pieței este de așa natură încât am putea încasa noi profitul rezultat din exploatare în loc să-l înstrăinăm. În această dezbatere președintele apare și dă indicații agențiilor statului despre cui să vândă și cât de repede. Ceea ce toarnă gaz pe foc și înfierbântă mai mult discuția, până la punctul în care nu prea mai reușim să vedem care este de fapt miza politicii publice.

Înainte de a mă referi la ea să precizez că nu cred că președintele a procedat înțelept dând ultimele declarații. Indicațiile cu pricina par a fi date de cineva care a privit prea mult la reclamele cu Roșia Montană sau care nu are capacitatea de analiză necesară pentru a înțelege de ce crearea de locuri de muncă într-un domeniu nu înseamnă automat creșterea bunăstării pentru întreaga țară. Și din moment ce este ridicol să ne îndoim din prima de abilitatea președintelui de a interpreta o anumită situație ajungem inevitabil să ne întrebăm dacă nu cumva acesta a vorbit din interes. Ceea ce, veți fi de acord, dăunează imaginii președintelui.

Dar miza politicii este alta. Adevărata problemă – pe care prin declarațiile sale președintele nu reușește să o rezolve, din contră – este privatizarea resurselor publice. Cumva s-a (re)creat argumentul naționalist-populist inventat la începutul anilor 1990 „Noi nu ne vindem țara!”. Ceea ce este stupid, din moment ce țara este a tuturor și a nimănui. Desigur, dă bine să lași impresia cetățenilor că sunt stăpâni pe un munte de cupru sau de aur; dă bine să-i faci să creadă că sunt proprietari pe ceva; și mai ales, dă bine la propriul buzunar să-i convingi să te voteze pentru a administra tu acest „ceva”. Dar realitatea este alta: cetățenii nu sunt proprietari pe nici una din resursele „publice” – care sunt publice tocmai fiindcă nu aparțin nimănui. Iar „dividendele” capitalului public au fost de mult însușite de întreprinzătorii politici, care au știut cum să folosească acest capital pentru a-și crește avuția… privată.

Consecințele statorniciei proprietății publice pe meleagurile noastre au fost cât se poate de nefaste, în termeni de bunăstare generală. Refuzul de a privatiza a făcut ca în România să fie tot timpul ceva de furat. Iar privatizările telefonate către lobby-ști talentați sau amici politici sunt tot o metodă de furat – ce-i drept, una mai subtilă.
În anii 1990 România a respins filozofia terapiei de șoc, a privatizării rapide, ceea ce ne-a păstrat la coada clasamentului economic în Europa Centrală și de Est. Nici astăzi, după mai bine de 20 de ani, clasa politică de la noi nu are maturitatea de a accepta povețele unui Vaclav Klaus:

“O privatizare lentă angajează statul într-un rol pe care nu îl poate îndeplini în mod eficient. Statul îşi asumă responsabilitatea de a găsi un proprietar potrivit pentru fiecare întreprindere. Birocraţii statului sunt puşi să pretindă că ei înţeleg afacerile şi că sunt în măsură să găsească un “investitor strategic” pentru întreprinderea supusă privatizării sau chiar să elaboreze o structură optimă de proprietate. Toate acestea sunt, însă, iluzii. Statul poate decide doar că întreprinderile ar trebui privatizate. Orice decizie referitoare la identitatea cumpărătorului este… “un salt în beznă”. Asemenea decizii sunt luate sub presiunea grupurilor de interese şi statul nu poate fi niciodată sigur dacă deciziile sunt corecte sau nu”. (Vaclav Klaus, A short or long way to privatization: the czech experience, 1997)

Am fost și continuăm să fi conduși de „stupid people” pe drumul capitalismului clientelar – probabil cea mai bună cale din lume de a compromite capitalismul. În lipsa unui politician vizionar care să înțeleagă reforma statului nu ca pe un demers de creștere a eficienței acestuia, ci de reducere a rolului său în societate, stăm și chibițăm în talk-show-uri amăgindu-ne cât de bogați o să ne facă „tătucul” (oricare ar fi el) de la Cotroceni sau de la Palatul Victoria.

Încă mai aștept să rostească cineva răspicat că nu pe câți bani și cui vinde statul e important, ci împroprietărirea în sine. Că valoarea privatizării stă nu în suma încasată de stat, ci în rapiditatea intrării unor resurse în circuitul pieței. Dacă nu gândim așa înseamnă că am rămas etatiști iar gândul nu ne este la bunăstarea socială ci la eticheta de „etatiști deștepți” de care, în sinea noastră, am fi măguliți. Și dacă tot ne pasă de locurile de muncă atunci de ce nu împroprietărim pur și simplu locuitorii zonei respective sau pe salariații companiei de stat vizate de privatizare? Cum ar fi fost ca Roșia Montană să fi fost dată în proprietate locuitorilor ei – care acum se vaită la televizor că nu au locuri de muncă? Cred că așa ar fi procedat un stat sau un lider politic „de dreapta”. Oamenii locului ar fi decis cu siguranță mai bine decât guvernul de la București cui să încredințeze dreptul de exploatare al aurului din zonă, fie și pentru simplul motiv că de această decizie depinde nemijlocit avuția lor.

0 Shares
Share
Tweet
Share