22 September 2020
Home / Despre criza / Deflaţia de neuroni

Deflaţia de neuroni

  • Acest text este un fragment din cartea mea Împotriva curentului. Însemnări despre criza financiară actuală.

    Trăim vremuri memorabile, în care tot ceea ce înainte părea de bun simţ devine profund greşit, iar ceea ce până mai ieri suna ciudat şi îndoielnic ajunge să fie considerat recomandabil. Bunăoară, abia acum realizăm că lucrul pe care l-am visat dintotdeauna – scăderea preţurilor – este de fapt tot ce poate fi mai rău, catastrofa „universului cosmic” economic.

    Economiştii experimentaţi ştiau de mult. Aşa se explică de ce băncile centrale ale celor mai importante economii ale lumii au redus rata dobânzii de referinţă până la niveluri derizorii. Banca Japoniei (BoJ) a scăzut rata dobânzii la 0,1%, iar Banca SUA (Fed) a adus-o în intervalul 0-0,25%. Pentru prima dată în istorie, principalele guverne ale lumii oferă bani pe gratis în încercarea nebună de a împiedica deflaţia.

    Banca Centrală Europeană (ECB) a adoptat o perspectivă mai conservatoare sau mai stupidă, cum doriţi să îi spuneţi. A refuzat să scadă rata dobânzii la zero pe motiv că, dacă lucrurile se înrăutăţesc, mai jos de acest nivel nu o poate împinge. Cu alte cuvinte, a acţionat precum sărmanul nevoiaş ca nu are decât două hăinuţe în prag de iarnă şi se îmbracă numai cu una dintre ele, tremurând de frig dar încălzindu-se cu ideea că atunci când o să dea gerul de-a binelea o să o ia şi pe cealaltă.

    Publicaţiile cu profil economic sunt pline cu avertismente panicarde conform cărora, dacă nu tipărim bani acum, în mod agresiv, ne paşte o deflaţie de genul celei din Japonia anilor 1990. Şi uite că Japonia este încă şi acum în recesiune. Nu le putem cere tuturor să pună mâna pe o carte înainte de a-şi da cu părerea pentru marele public. Dar chiar aşa, i-a lăsat memoria de tot? Oricine este interesat de istoria economică recentă poate înţelege că deflaţia din Japonia s-a produs nu pentru că BoJ a şovăit ca o virgină când a venit momentul acţiunii, ci în ciuda politicii sale de a inunda cu bani economia. De aproape două decenii rata dobânzii la yen este o caricatură; practic costul pe care băncile îl suportă pentru a se refinanţa de la banca centrală este inexistent.

    Precum situaţia actuală, criza japoneză a urmat unei lungi perioade de avânt nesustenabil, generată de expansiunea monetară meşterită de BoJ după Acordul de la Plaza din 1985. Deflaţia din Japonia poate fi pusă în cea mai mare parte pe seama reducerii creditelor bancare, în contextul în care numeroase instituţii financiare au fost nevoite să se defiinţeze. Portofoliul de credite putred a determinat băncile să fie mult mai precaute şi să crească rezervele. În ciuda faptului că rata dobânzii a fost micşorată de la 6% în 1991 la 0,5% în 1997, băncile au refuzat să extindă creditul şi, în schimb, au absorbit banii nou-emişi păstrându-i ca rezerve pentru creditele îndoielnice. Deşi guvernul a completat politica BoJ implementând numeroase planuri de stimulare fiscală, într-un context global favorabil (economia mondială a cunoscut o fază de expansiunea substanţială care a sporit cererea pentru exporturile japoneze), starea economiei nipone este şi în prezent maro.

    dobanda-in-japonia
    Instigările lui Paul Krugman (care a îndemnat ad literam BoJ să se comporte iresponsabil) şi ale altor economişti au fost urmate întocmai dar fără prea mari foloase. După cum ne spune un proverb, vechile obiceiuri mor greu. Apetitul pentru inflaţie al economiştilor cu experienţă nu s-a domolit.

    Dat fiind că memoria unora este scurtă, nu strică să mergem şi mai departe în trecut, pentru a le reaminti că deflaţia în sine nu a fost nicicând asociată cu vreo pacoste economică. Merită menţionat astfel, că rata creşterii economice în SUA, în lungul interval dintre 1866-1897 – perioadă marcată de deflaţie – s-a situat la cel mai înalt nivel (peste 4% pe an) care a caracterizat vreodată economia americană (pe o perioadă comparabilă).

    Cea mai dură deflaţie din istoria SUA s.a produc în anii 1920-1921 când preţurile au scăzut aproape la jumătate, trei sferturi din acest declin producându-se în numai şase luni! Spre comparaţie, deflaţia din timpul Marii Depresiuni a avut un ritm de tei ori mai lent. Totuşi, această perioadă nu a rămas în istorie drept una de criză economică profundă: producţia industrială a scăzut practic nesemnificativ, iar rata şomajului a atins nivelul de 12% pentru ca după numai doi ani să scadă la 3,2%.

    Totuşi, independent de cazurile istorice, care oricum nu susţin cele afirmate de inflaţionişti, nu se poate argumenta logic că deflaţia reprezintă o boală de care economia trebuie să se ferească. Scăderea preţurilor nu este niciun dezastru. Omenirea a trăit cu deflaţia în secolul revoluţiei industriale şi (dacă nu cumva scrie cineva o istorie revizionistă) a prosperat. Să ne gândim ce s-ar întâmpla anul viitor dacă în locul unei inflaţii de 6% am avea deflaţie de 6% Am fi mai săraci? Bineînţeles că nu. Avuţia societăţii se sprijină pe structura de producţie existentă, adică pe fabricile, recoltele agricole, maşinile, utilajele şi drumurile noastre.
    Prosperitatea noastră ar avea de suferit doar dacă această structură de capital s-ar distruge (aşa cum se întâmplă de plidă, în cazul unor cutremure sau inundaţii devastatoare). Deflaţia – scăderea nivelului general al preţurilor – nu distruge însă structura de producţie. Mai mult, ea reprezintă un eveniment economic care, dacă este anticipat corespunzător, se va solda cu influenţe minime asupra bunăstării de ansamblu a societăţii.

    Bineînţeles, nu este de mirare că deflaţia nu se asociază cu colapsul economic. Reducerea nivelului preţurilor nu este relevantă pentru agenţii economici, la fel cum nu este nici creşterea acestuia. Orice trend al preţurilor este potrivit pentru întreprinzători, în sensul că activitatea antreprenorială nu are nevoie de un anumit nivel al preţurilor, deoarece este bazată în mod fundamental, adică logic, pe diferenţele dintre preţuri, iar acestea din urmă nu au nimic de-a face cu variaţiile nivelului general al preţurilor. Oamenii de afaceri scot profit nu doar atunci când preţurile cresc, ci şi când preţurile scad, pentru că profitul lor nu depinde de indicele preţurilor. Profitul apare ca diferenţă între venit şi cheltuieli. Întreprinzătorii care folosesc resursele în mod productiv, sporindu-le valoarea, obţin profit. Mai simplu spus, nu contează ce se întâmplă cu preţurile, în general; important este, şi pe timp de inflaţie şi pe timp de deflaţie, să cumperi ieftin şi să vinzi mai scump.

    Desigur, deflaţia se repercutează asupra producţiei, dar doar dacă întreprinzătorii nu o anticipează. Dacă reducerea preţurilor este anticipată, atunci preţurile tuturor bunurilor – şi ale mărfurilor destinate consumului şi ale factorilor de producţie – se vor ajusta pentru a păstra marjele de profit anterioare. Din moment ce anticipările perfecte sunt imposibile, unii întreprinzători vor fi mai buni decât alţii în înţelegerea evenimentelor viitoare şi vor obţine profituri, iar alţii vor suporta pierderi. Însă acest fenomen nu este specific deflaţiei, ci este inerent economiei de piaţă şi prin urmare nu poate justifica intervenţia guvernului.

    În afara acestor considerente de ordin general, mai putem opera câteva precizări, relevante pentru contextul particular în care ne aflăm – anume că deflaţia ar urma unei perioade de inflaţie. Inflaţia şi expansiunea creditului sunt sinonime cu creşterea îndatorării. Deflaţia măreşte povara reală a datoriei pentru că veniturile monetare ale agenţilor economici tind să scadă în vreme de creditul pe care trebuie să îl ramburseze are o valoare nominală fixă. Astfel, deflaţia (dacă va veni) va produce o redistribuire a avuţiei, de la indivizii care şi-au susţinut consumul şi producţia pe credit, către cei mai cumpătaţi, cu datorii puţine. În special cei care şi-au finanţat investiţia contractând împrumuturi şi mizând pe creşterea preţurilor activelor cumpărate pentru a rambursa datoria (aceşti oameni de afaceri, destul de numeroşi şi bogaţi, atât în SUA cât şi în România, sunt speculanţii care s-au hrănit de pe urma inflaţiei) vor avea de suferit. Structura de producţie se va remodela în consecinţă, pentru a reflecta această schimbare în distribuţia avuţiei

    Aşadar, este demonstrabil teoretic şi empiric că deflaţia nu produce pagubele cu care suntem speriaţi. Deflaţia neuronilor de care se pare că suferă mulţi analişti, pe de altă parte, pune serios în pericol sănătatea economiei şi bunăstarea societăţii.

  • 0 Shares
    Share
    Tweet
    Share