20 October 2020
Home / Nevoia de reforme / De la comuna primitivă a gândirii economice la comuna Pungești: absența proprietății private naște monștri

De la comuna primitivă a gândirii economice la comuna Pungești: absența proprietății private naște monștri

Să recapitulăm. Atât timp cât locuim pe o planetă cu resurse limitate, avem nevoie de criterii pentru alocarea acestora. Unul dintre ele poate fi “primul venit – primul servit”, dar acesta este mai degrabă o rețetă pentru agresiune și război perpetuu între oameni. Un altul poate fi „de la fiecare după puteri fiecăruia după nevoi”, dar dacă stăm și ne gândim sau examinăm istoria vedem că el reprezintă doar o variantă mai doctă a primului criteriu: socialismul nu previne cu adevărat conflictul între indivizi, doar mutilează libertatea majorității de a pretinde accesul la resurse acordând simultan acest drept unui grup restrâns. Alternativ, putem folosi dreptul de proprietate privată și schimbul voluntar (care este doar o expresie a acestui drept). Proprietatea privată constituie baza cooperării sociale și este esențială pentru dezvoltarea economică. Puține lucruri pot fi afirmate cu mai multă tărie decât ideea că respectul pentru proprietatea privată este sinonim cu respectul față de persoană și că instituirea drepturilor de proprietate a avut beneficii „micro” în orice domeniu al vieții economice și implicit „macro” asupra națiunilor în ansamblu. Regimurile socialiste s-au prăbușit din cauza disprețului manifestat față de proprietatea privată. În opoziție, capitalismul s-a dezvoltat ca ordine a proprietății private.

Și totuși, există domenii în care proprietatea privată este ignorată și în care, deloc întâmplător, haosul economic nu este egalat decât de interminabilele dispute sociale și ezitări morale. Unul dintre acestea este subsolul. Trăim astăzi într-o economie de piață „funcțională” cu un regim socialist asupra resurselor subsolului.

Cum vine asta? De ce resursele subsolului aparțin întregului popor (adică nimănui) când este clar că „ochiul stăpânului îngrașă vaca” și că absența unui stăpân clar nu face decât ca o ceată de indivizi să-și exercite de facto controlul temporar asupra respectivelor bogății? Două argumente am auzit.

Primul dintre ele ne spune că resursele minerale sunt de interes național și că exploatarea lor imprudentă poate periclita securitatea națională. Dar hai să ne gândim. Interesul național nu este un lucru precum, să zicem, apa (despre care se spune că este de interes național!), adică un element clar definit prin caracteristicile sale fizico-chimice. Interesul național este un fenomen ideologic – el depinde de o anumită viziune despre viață și lume, pe care putem sau nu să o împărtășim. De pildă, în Venezuela hârtia igienică a ajuns bun de interes național; este oare cazul să ne gândim la naționalizarea ei în România?! Mai mult, aș spune că interesul național este un concept pur politic – adică depinde de cine conduce societatea. Evident, politicienii vor avea întotdeauna interesul să decreteze interesul național oriunde văd o problemă, pentru că așa răspund propriilor preferințe de a-și mări puterea și de a acumula mai mult. Stabilirea comunei Pungești drept zonă de securitate publică ar fi fost până mai ieri o glumă, azi e realitate. Iar dacă te numești președinte sau prim-ministru, problemele sunt pretutindeni: în veniturile prea scăzute ale populației, în poluarea ridicată, în dimensiunea piersicilor etc.

Mai mult, faptul că anumite resurse afectează securitatea națională nu este un argument în favoarea proprietății de stat, ci cel mult în favoarea reglementării utilizării acestor resurse în scopuri care să nu pună în primejdie națiunea. De pildă, industria farmaceutică reprezintă un potențial pericol pentru securitatea națională? Dacă da, atunci de ce cele mai importante companii farmaceutice sunt private? Industria auto reprezintă un risc pentru securitatea publică (gândiți-vă la efectele unei erori de construcție)? Dacă da, atunci de ce producătorii de automobile sunt privați? Un producător de energie reprezintă un risc de securitate (gândiți-vă la energia nucleară)? Dacă da, atunci de ce în alte țări producătorii sunt privați și chiar și guvernul nostru a întreprins pași concreți în direcția privatizării producătorilor de energie nucleară sau hidro?

Al doilea argument spune că întregul popor trebuie să beneficieze de pe urma bogățiilor ascunse sub pământul patriei. Chiar dacă pare straniu, acest argument este mult mai stupid decât primul. El pornește de la ipoteza că proprietatea privată aduce beneficii doar proprietarului și că, dacă nu ești proprietar pe o anumită resursă atunci nu vei beneficia de roadele folosirii ei. Probabil cu excepția unei mâini de economiști marxiști, vasta majoritate a economiștilor pot ridiculiza această idee. Dacă eu sunt proprietar pe calculatorul la care scriu aceste rânduri, aceasta înseamnă că doar eu beneficiez de pe urma acestui articol?! Dacă eu sunt proprietar pe o sumă de bani, înseamnă că doar eu beneficiez de pe urma cheltuirii ei?! De la Adam Smith încoace știm că proprietatea privată naște beneficii sociale deoarece îi stimulează pe indivizi să folosească resursele în interesul tuturor – fără ca ei să intenționeze neapărat acest lucru (caz în care ar face opere caritabile). Proprietarul unei resurse nu o poate utiliza decât în combinație cu alți factori de producție (capital, forță de muncă), iar grija de stăpân pentru valorificarea rațională a resursei va duce implicit la creșterea cererii pentru capital și forță de muncă și, astfel, la creșterea bunăstării multor indivizi. Apoi, de la Jean-Baptiste Say știm că oferta își creează propria cerere, pentru că veniturile create prin exploatarea resursei se vor transforma în cheltuieli pentru achiziția de bunuri de capital sau de consum, multiplicând astfel beneficiile la scară societală. Așadar, ideea că „proprietatea privată e pentru unii mumă iar pentru alții ciumă” ar trebui trimisă acolo unde îi este locul – în comuna primitivă a gândirii economice.

În România avem nevoie de schimbarea regimului proprietății asupra subsolului, de privatizarea resurselor minerale. Am tot explicat acest lucru pe blogul personal sau în presă, individual sau împreună cu alți economiști. Modalitatea preferată de privatizare este împroprietărirea deținătorilor de pământ, a țăranilor. Dacă România este cu adevărat bogată în resurse, atunci o asemenea reformă ar scoate din sărăcie cea mai înapoiată zonă a țării – mediul rural. Avem precedentul descoperirii și exploatării petrolului în secolul al XIX-lea; oare am uitat că București a fost primul oraș iluminat public cu lămpi cu gaz, în 1857, înaintea Parisului? Vom irosi oportunitatea exploatării gazelor de șist așa cum vor ecologiștii de stânga? Reforma proprietății subsolului ar reprezenta totodată o veritabilă politică de incluziune socială, așa cum se vorbește pe la Bruxelles, deoarece capitalismul (nu socialismul cu față umană, „caritabil”) promovează interesele tuturor. Dacă scoatem resursele minerale din sacul statului, scoatem practic din schemă clientela politică, vânătoarea de privilegii și baronii locali sau centrali.

primm

Această reformă nu este văzută cu ochi buni de cea mai mare parte a clasei politice (aici este excepția). Firesc, ea speră să fie la putere când se împarte subsolul. De asemenea, ea nu este văzută cu ochi buni de marile companii. Firesc, ele negociază mai ușor cu un singur agent (guvernul) decât cu o comunitate locală – pe care, în plus, nu o poate mitui, ci de la care doar poate cumpăra sau închiria resursele dorite. Privatizarea resurselor subsolului este în beneficiul prea multor oameni – de aceea ni se tot repetă că nu este în interes național! Privatizarea ar elimina circoteca populistă și conflictele sociale, ducând probabil la scăderea audienței televiziunilor – de aceea astfel de opinii „radicale” nu sunt promovate. Dar dacă ne vrem binele, atunci merită să ne gândim serios la ce este de făcut.

[layout show=”1″]
0 Shares
Share
Tweet
Share