22 September 2020
Home / Economişti / De data asta e mai mare: o nouă criză ne paște de la Vest

De data asta e mai mare: o nouă criză ne paște de la Vest

Epidemia de euforie care a cuprins piețele financiare, ilustrată recent de IPO-ul Twitter la americani dar și de Romgaz la noi, reprezintă un avertisment. Atunci când investitorii dau buluc să cumpere acțiuni la companii al căror viitor este incert sau ale căror profituri sunt sublime dar lipsesc cu desăvârșire, atunci când investitorii calculați sunt scoși de pe piață de maniacii al căror unic ghid de alegere a investiției optime este… you either believe it or you don’t, este clar că trebuie să fii cu ochii în patru.

Privirea trebuie ațintită asupra economiei americane, deși nici alte părți ale globului (de exemplu, China) nu trebuie scăpate din vedere. Aparent, economia SUA și-a reluat creșterea susținută, rata șomajului scade, iar perspectivele sunt roz. Așa cum se știe însă, statistica este precum bikini: ascunde esențialul. Creșterea economică poate fi sănătoasă sau nesustenabilă. Dacă știi să faci diferența dintre una și alta se cheamă că ești un economist priceput.

Din păcate, lumea este plină de economiști nepricepuți. Așa a fost întotdeauna. Keynes – considerat părintele macroeconomiei moderne – s-a remarcat mai întâi prin faptul că și-a pierdut averea la bursă. Cu performanțe asemănătoare se poate lăuda și Irving Fisher, un alt colos intelectual pe umerii căruia s-a clădit teoria monetară actuală. Ca să fiu echidistant, avem și noi în România economiști de la care publicul așteaptă sfaturi privind guvernarea națiunii, dar care au pierdut bani la bursă. Alții, profesori de prim rang sau laureați Nobel, s-au distins prin faptul că ne-au încurajat să credem în modele falimentare, cu doar un an înainte de colaps – vezi ce spunea Stiglitz despre Freddie Mac și Mishkin despre Islanda. Ce să mai, istoria este plină de “experți” care – în schimbul unui comision sau gratis – au ratat momentul în care trebuiau să tacă.

Tot din păcate, și ca un corolar al realității zugrăvite mai devreme, acei economiști care au avertizat asupra pericolului creșterii nesustenabile și crizelor care urmau să vină – de la Marea Depresiune din 1929 până la criza actuală – au fost ironizați sau marginalizați. În particular, ideile promovate de Școala Austriacă de economie au fost prea ușor trecute cu vederea. De la Ludwig von Mises încoace, membrii acestei școli au insistat asupra faptului că manipularea ratei dobânzii și a creditului duce la deraierea economiei de pe șinele creșterii sustenabile, așa cum sunt ele stabilite prin preferințele de consum ale societății. Ieftinirea din pix a condițiilor de finanțare decuplează procesele investiționale de nevoile reale ale consumatorilor. Expansiunea creditului produce (şi maschează) o prăpastie între economisiri şi investiţii. Primele sunt mai mici decât ultimele. În loc ca procesele investiționale să producă bunuri de capital exact în măsură să satisfacă preferinţele pentru diverse bunuri de consum ale populaţiei, ele sunt stimulate să producă prea mult. Și asta nu e tot. La rândul său, consumul creşte deoarece economisirea este penalizată de rata mică (negativă?) a dobânzii. Cu alte cuvinte, în loc ca acumularea de capital să se producă în ritmul natural dictat de preferințele publicului, ea este acum la cheremul autorității politice.

Mises spunea:

”scăderea ratelor dobânzii falsifică calculul oamenilor de afaceri. Deşi totalul bunurilor de capital disponibile nu a crescut, calculul foloseşte cifre care ar fi fost utilizabile doar dacă o asemenea creştere ar fi avut loc. Rezultatul unor asemenea calcule este prin urmare înşelător. Ele fac să apară profitabile şi realizabile unele proiecte pe care un calcul corect, bazat pe o rată a dobânzii nemanipulată de expansiunea creditului, le-ar fi arătat ca nerealizabile. Întreprinzătorii se lansează în executarea unor astfel de proiecte. Afacerile sunt stimulate. Începe un avânt exploziv (“boom”).

Dar cât poate să dureze această euforie investițională dacă publicul nu economisește cu adevărat? Atât de mult cât poate să dureze injecția de credit artificial. Câtă vreme investitorii au acces preferențial la banii scoși de tiparniță, ei ajung să comande resursele societății înaintea altora (pensionari, studenți, consumatori în general). În funcție de cât de repede se filtrează banii în economie, adică în funcție de cât de repede toate veniturile cresc, preferințele publicului se vor face resimțite. În plus, injecția monetară duce la creșterea prețurilor, adică la scăderea puterii de cumpărare a banului, ceea ce descurajează mai mult economisirea. Investitorii nu-și pot permite să ignore această creștere a consumului în dauna economisirii decât dacă expansiunea creditului continuă cu un ritm mai mare decât înainte. Evident însă, acest lucru va duce până la urmă la creșterea inflației și la scăderea mai drastică a economisirii. Până la urmă, se va ajunge ca investitorii să realizeze că, de fapt, nu dispun de resurse reale pentru investiții, ci doar hârtii emise de banca centrală. Întreaga lor euforie este construită pe credit inventat, nu pe credit real – adică resurse trasferate voluntar prin economisire, de la cetățeni către sistemul financiar și, mai departe, de la acesta către investitori.

Investițiile reale începute sau efectuate au drept contrapartidă creșterea prețurilor activelor. Am putea reformula cele spuse mai sus astfel: boom-ul continuă cât timp dinamica prețurilor activelor este mai mare decât creșterea prețurilor de consum. Bursa este cu deosebire avantajată de expansiunea creditului, deoarece acolo se tranzacționează titluri de proprietate asupra companiilor– creșterea prețurilor activelor duce direct la scumpirea acțiunilor.

Boom-ul se termină când expansiunea monetară riscă să dea în clocot inflația și astfel, să falimenteze sistemul financiar. Atunci, stoparea influxului de credit îi duce la disperare pe investitori care încearcă din răsputeri să evite falimentul. De fapt, cu cât se străduiesc mai tare să atragă resurse – urcând rata dobânzii până la cer – cu atât se îneacă mai adânc în nisipul mișcător care i-a tentat de la bun început.

În ce stadiu suntem acum? Este economia SUA pe un traiect sustenabil? Deloc. La câți bani se injectează în sistemul financiar economia SUA a reintrat într-un nou bubble. Așa cum se poate vedea, bursa este complet anesteziată de Fed, iar cotațiile sunt la maxime istorice, la doar câțiva ani de la cea mai mare criză postbelică.

S&P Index

Prin mecanismul de transmisie monetară expansiunea creditului s-a propagat în economie unde, exact așa cum explică teoria, industria producătoare de bunuri de capital este cea avantajată – nu industria bunurilor de consum.

C&I loans

De fapt, din graficul următor puteți observa cum producția de bunuri de capital “o ia turbo” întotdeauna înaintea crizei, în vreme ce industria bunurilor de consum (am selectat non-durable, pentru un efect vizual mai clar) nu este infectată în aceeași măsură. Logic, așa cum spuneam, boom-ul înseamnă că investitorii conduc meciul, nu consumatorii. Apropos, acest grafic mai demolează încă un mit al keynesienilor, anume că în recesiune întreaga economie se prăbușește; după cum se vede, în unele recesiuni (mai ușoare) bunurile de consum au rămas stabile sau chiar au crescut – și e firesc, fiindcă atunci consumatorii înclină meciul în favoarea lor. Singurul motiv pentru care nu vedem acest fenomen mai clar este acela că statul intervine întotdeauna în recesiune pentru a-și salva faliții, confiscând resurse de la consumatori – vezi și istoria recentă a României.

Bunuri capital vs bunuri de consum

Spre deosebire de prețurile bunurilor de consum, care cresc lent, prețurile activelor au decolat din nou sub influența expansiunii monetare. Am ales să ilustrez cu prețurile locuințelor și cu cotația bursieră a firmelor care investesc în imobiliare. Efectul inflaționist este disproporționat, evident în favoarea bursei, dar chiar și graficul cu prețurile locuințelor arată că SUA a intrat iar în zodia iresponsabilității imobiliare, mai cu seamă cu cât nu există nici un factor fundamental care să justifice această evoluție.

Home index

Wilshire

Concluzia? Singura întrebare este „Când?” – nu „Dacă?” – se va prăbuși noul episod de inginerie inflaționistă și cum exact se va încheia el. Aș preciza că nu este obligatoriu să se încheie prin explozia inflației, deși inclusiv economiști mainstream de prim rang (nu doar austrieci) au avertizat asupra acestui pericol. Inflația pe față este o metodă de iertare a datornicilor, inclusiv a marelui licurici datornic. Problema este însă dacă sistemul financiar poate suporta o inflație mare. Dacă lumea nu ar fi folosit bani gheață și ar fi trecut la utilizarea exclusivă a banilor electronici, atunci poate că ar fi fost mai ușor (acum v-ați prins de ce Israelul face experimente pe această temă?!). Dacă nu mai există bancnote, atunci nu mai ai ce să retragi din bancă, deci pericolul bank-run-urilor este minimizat. Poți face inflație destul de multă câtă vreme libertatea publicului de a se feri de acest „impozit ascuns” este îngrădită. Dar nu suntem încă în acest scenariu. Creșterea inflației ar reprezenta o amenințare imediată asupra stabilității sistemului bancar. Drept pentru care cred că se va merge pe metoda confiscării transparente, a impozitării averilor și depozitelor bancare, despre care am mai vorbit.

Dar până atunci mai e timp. Mai e timp inclusiv ca boom-ul să crească și să infecteze România. Acest lucru nu s-a întâmplat încă, însă noi suntem defazați. Și la boom-ul precedent am resimțit exportul american de inflație la 3-4 ani după ce s-a declanșat. În plus, așa cum spuneam ieri, e posibil ca politica fiscală din România – care acum este exact opusă celei din timpul guvernului Tăriceanu – să joace un rol în prevenirea translatării boom-ului extern în boom intern.

[layout show=”1″]

0 Shares
Share
Tweet
Share