29 June 2017
Știri pe scurt
Home / Articole / De ce este mică, Mitică, remunerarea forței de muncă în PIB?

De ce este mică, Mitică, remunerarea forței de muncă în PIB?

Se tot spune că avem o problemă de distribuție a veniturilor în România, că forța de muncă primește prea puțin, iar capitalul prea mult. Ziariști care vor să arunce bomba, economiști afiliați politic sau oengiști (adică activiști) plătiți să susțină o agendă – cu toții subliniază că este necesară redistribuția veniturilor pentru a echilibra cumva balanța.

Înainte de toate, hai să facem o distincție, pentru a nu ne arunca chiombește în lupta de clasă. Să facem diferența dintre salariați și forța de muncă. Forța de muncă este un concept, se referă la factorul de producție specific uman, care se combină cu ceilalți factori de producție (capitalul, natura) pentru a produce bunuri și servicii. Salariații sunt o ipostază în care se pot afla (sau nu) oamenii; unii pot fi doar salariați; alții pot fi doar proprietari de capital; mulți sunt și una și alta, adică, în limbaj marxist, și proletari și capitaliști. Dacă ești salariat undeva dar în același timp ai un apartament de închiriat, înseamnă că ești și proletar și capitalist. La fel, dacă ești patron de întreprindere dar și salariat în cadrul ei. Dacă muncești la tine în gospodărie și/sau stai pe ajutor social într-un sat pierdut de lume, atunci nu ești salariat și ești foarte puțin capitalist – dar, ce să vezi, faci parte din forța de muncă! Așadar, economiști dumneavoastră, viața este complexă și are multe aspecte, cum ar zice cineva, feriți-vă să fiți manipulați cu cifre, fiindcă, se știe, există trei categorii de minciuni: minciuni banale, minciuni sfruntate și statistici.

Acum, hai să mai precizăm un fapt, tot ca să vedem întreaga pădure, nu doar copacii care ne interesează: remunerarea forței de muncă a scăzut în ultimele decenii în țările dezvoltate și mulți economiști s-au întrebat de ce oare. Deci fenomenul nu este unul care ține exclusiv de România sau de țările bananiere.

În cele ce urmează vă propun să medităm la câteva lucruri, posibile explicații pentru fenomenul în discuție.

1. Acumularea de capital. Pe măsură ce economia se dezvoltă, structura de producție devine mai intensivă în capital, deci este normal ca remunerația capitalului să devină mai importantă. Pe timpul lui Pazvante, când toți munceam cu sapa, cultivând cartofi sau porumb, ponderea forței de muncă în PIB era aproape 100% – spun “aproape” fiindcă trebuie să avem în vedere și sapa, un bun de capital. Deci toată producția revenea factorului muncă. Eram oare mai bogați, mai satisfăcuți decât în prezent?

Acumularea de capital este singura cale prin care putem crește producția și veniturile reale (capacitatea noastră de a ne procura mai multe bunuri și servicii). Prin urmare, pe măsură ce economisim și investim ne transformăm în capitaliști. Economia modernă se bazează pe miliarde de bunuri de capital, de la cele mai simple (locuințe, spații de producție) la cele mai complicate (unelte sofisticate). Românii, de exemplu, sunt pe primul loc în UE în clasamentul proprietarilor de locuințe, 97% dintre noi deținem un astfel de spațiu. În Germania doar 53% din populație este proprietara unei locuințe. România este o națiune de capitaliști, doar că asta nu e o știre pentru nimeni.

Într-o economie dezvoltată salariații sunt în bună măsură și capitaliști, fiindcă au acțiuni la marile corporații, fiindcă din economisirile lor se finanțează marile proiecte de investiții, publice sau private. Când auzim că ponderea remunerației muncii în PIB este mică, asta nu ne spune de fapt mare lucru despre bunăstarea omului de rând, care acționează simultan în mai multe ipostaze.

2. Informatizarea, robotizarea, pe scurt, înlocuirea forței de muncă cu capital. Gândiți-vă la imprimanta 3D, la mașinile și tractoarele fără șofer sau la instalațiile de irigație robotizate. Este clar că anumite activități se află la apus, iar salariații ocupați în acestea vor trebui să se reorienteze. Progresul tehnic fenomenal a dus la economii de costuri extraordinare. De exemplu, astăzi nu mai trebuie să te duci la librărie sau la bibliotecă să cumperi/citești o carte – implicit nu mai este nevoie de atât de multe librării/biblioteci și de forță de muncă angajată – poți foarte simplu să descarci cartea în format electronic de la furnizor. PIB-ul crește, pentru că lumea cumpără e-book-uri, dar numărul salariaților din acest domeniu scade sau oricum nu ține pasul.

3. Dezvoltarea tehnologică care permite extinderea piețelor și a oportunităților pentru un larg număr de oameni. Hai să ne gândim: care este ponderea forței de muncă în producție la o spălătorie auto? Dar care este la Uber?! Câtă forță de muncă era implicată/salarizată în vânzarea ziarelor pe vremuri? Dar câtă mai este implicată astăzi, când fiecare poate fi jurnalist, poate da vești și poate transmite informații instantaneu prin rețelele de socializare?! Care este impactul economiei colaborative (sharing economy) asupra remunerației angajaților în PIB? Păi e simplu, o trage în jos, din moment ce permite creșterea PIB fără creșterea numărului de salariați.

4. Cum este distribuită creșterea productivității în economie? Oare sectorul informal (tarabagii, constructori ș.a.) beneficiază de aceeași creștere a productivității ca sectorul oficial (construcția de mașini, IT ș.a.)? Oare productivitatea bugetarilor crește în timp?! Foarte probabil nu! Dacă sporul de productivitate provine din doar câteva surse, în vreme ce marea masă a salariaților lucrează în domenii unde nu se întâmplă mare lucru, atunci normal că apare o discrepanță între evoluția productivității medii și a salariului mediu.

5. Politica banilor ieftini și expansiunea creditului, care a produs redistribuția resurselor societății în direcția investitorilor și a producției de bunuri de capital. Tipărirea de bani echivalează cu un impozit ascuns, ea concentrează avuția în mâinile celor apropiați de robinetul cu bani, ale celor apropiați de sistemul bancar. Fericiți cei ce iau un credit Prima Casă, căci a lor este împărăția locuințelor – în vreme ce eu, care vreau doar să-mi construiesc un garaj, trebuie să-mi folosesc banii de salariu și să suport influența inflaționistă a acestei politici în prețurile materialelor de construcții; pe scurt, eu sărăcesc relativ la cei care se mută într-o casă nouă pentru care nu au economisit aproape nici un leu. Desigur, pe termen lung politica de expansiune a creditului duce la crize, dar istoria ne arată că aceste crize nu sunt niciodată lăsate să-și urmeze cursul până la capăt, debitorii faliți sunt salvați (tot cu banii restului lumii). În fine, ideea este că, măcar pe termen scurt, tipărirea de bani ieftinește artificial costul capitalului (și bunurile de capital) și, astfel, creează un privilegiu pentru posesorii acestuia.

6. Subestimarea importanței forței de muncă. Da, salariații sunt prost remunerați în România, ca pondere în PIB, dar câte întreprinderi avem în România fără nici un salariat? Câte PFA-uri avem? 400 000! Să admitem, PFA-urile au reprezentat de fapt în bună măsură muncă salariată deghizată pentru evitarea taxelor. Substituirea contractelor de muncă cu contracte pe drepturi de autor distorsionează statisticile și ne oferă o imagine falsă asupra economiei. PFA-urile sunt de fapt salariați, nu capitaliști, dar sunt salariați care au găsit o cale de refugiu în fața tăvălugului fiscal.

7. Câtă economie subterană avem? Câți salariați lucrează la negru? Anul trecut Consiliul Fiscal anunța că 1,5 milioane de oameni (adică mai mulți decât toți bugetarii) lucrează în economia informală, în special în domenii precum construcțiile, serviciile de pază, restaurantele ș.a. Enorm. De ce s-a ajuns aici? Simplu, tocmai fiindcă povara fiscală pe muncă este uriașă în România – ne aflăm în parte superioară a clasamentului european. Deci noi nu putem evalua clar cum se împarte PIB-ul, pentru simplul motiv că 30% din PIB este “subteran” (sau cel puțin era la vremea calculării acestor statistici).

8. Globalizarea, mai exact externalizarea activităților intensive în muncă spre națiuni cu un cost al forței de muncă mai redus.

9. Bariere la intrarea pe piață. Dacă profiturile sunt cu adevărat mari, în dauna salariilor, atunci de ce nu vedem intensificarea competiției, intrarea pe piață a unor noi concurenți care să erodeze rapid aceste profituri? Pentru că de fapt economia României nu este suficient de concurențială. Da, știu bla-bla-ul cu înființarea unei firme în 3 zile. E doar un bla-bla. Dacă vrei sa-ți faci o făbricuță de bere îți ia un an, timp în care să faci rost de toate avizele și aprobările necesare, să plătești mii de euro (!) la stat. Normal că natalitatea firmelor este mică în România și iar suntem pe ultimul loc în Europa.

pizza

Având în vedere toate cele de mai sus, stai și te întrebi: oare nu este mai bine să recunoaștem că salariile reale cresc, dar că ele cresc încet deoarece problema fundamentală a României este că nu avem stimulente adecvate pentru a acumula capital și pentru a dezvolta antreprenoriatul? Că nu avem instituții incluzive, care să asigure oricui dreptul de a munci, de a inventa, de a produce ceva? Cu siguranță este o greșeală să vorbești de creșterea impozitelor, deși este probabil cea mai facilă cale de a câștiga câteva like-uri/voturi de la publicul needucat în economie. Recent am auzit o idee foarte bună, de la un american: toată ideea asta cu “plăcinta socială” (PIB) care se împarte disproporționat între unii și alții este falsă; nu există o “plăcintă socială”, din care capitalul să ia o felie iar forța de muncă altă felie. În realitate, fiecare își face plăcinta lui – sau ar trebui să fie liber să și-o facă.

106 Shares
Share
Tweet
Share
Stumble