20 October 2020
Home / Despre criza / De ce deflația, nu politica de austeritate, este soluția pentru ieșirea din criză (1)

De ce deflația, nu politica de austeritate, este soluția pentru ieșirea din criză (1)

Guvernul grec se pare că a găsit suport politic intern pentru o nouă tură de „reformă a statului” – înțelegând prin asta alte creșteri de impozite și reduceri de cheltuieli bugetare. Politica de austeritate, apărată de FMI și de creditorii publici și privați internaționali, ar duce la însănătoșirea economiei, ni se spune. De fapt, politica de austeritate a fost promovată peste tot în lume în cazuri similare.

Nu mă miră, nici că FMI sprijină această așa-zisă „unică soluție”, nici că guvernele găsesc suport politic intern pentru acest gen de măsuri. Pachetul de măsuri avut în vedere (creșteri de taxe + reduceri de cheltuieli) urmărește însănătoșirea statului, eficientizarea lui, astfel încât statutul economic al elitei politice și al creditorilor să rămână nealterat. Însă nu aceasta este miza problemei – sau soluția, cum vreți să spuneți, pentru ieșirea din criză.

Oricum, este destul de evident că prin creșterea fiscalității nu ai cum să promovezi creșterea economică. Ce-i drept, statul poate ajunge să strângă mai mulți bani la buget, măcar pe termen scurt (adică termenul care contează în calculele politice). Astfel, el își poate reveni financiar, terminând cu deficitul bugetar și începând să ramburseze din datorii. Dar statul nu este în ipostaza unei firme obișnuite, așa cum presupun implicit (și interesat) contabilii FMI-ului. Pentru o companie privată, desigur, este bine să obțină profit, adică să aibă cheltuieli mai mici decât veniturile. Excedent bugetar, cum ar veni. De fapt, doar așa poate supraviețui pe piață. Dar statul nu trăiește pe piață! El nu-și obține veniturile din muncă asiduă, spirit inventiv sau talent antreprenorial. El adună bani la buget prin… inginerii fiscale, adică prin exproprierea producției mediului privat, a resurselor celor care prin cooperare voluntară creează avuție. Și acum vin „experții” FMI și reformatorii de profesie – care, apropos, au patronat toate excesele statului din trecut – și spun că statul trebuie să devină mai „productiv” în ceea ce face! Adică să strângă mai mulți bani la buget! În realitate, cu cât statul este mai puțin „productiv”, adică mai incapabil să confiște resursele publicului, cu atât mai bine pentru societate. Acest principiu este doar o reformulare a ideii liberale clasice, conform căreia un guvern este cu atât mai bun (adică mai puțin periculos) pentru societate cu cât guvernează mai puțin – sau că un stat este cu atât mai bun cu cât este mai mic. Repet, politica de asteritate actuală nu urmărește minimizarea statului, ci însănătoșirea și creșterea lui. E suficient să aveți în vedere doar afirmația ultra-mediatizată și repetată până la sațietate, că statul obține prea puține venituri ca procent din PIB și că România nu poate progresa decât dacă această pondere crește… spre nivelul Franței, de exemplu. Mă îndoiesc.

A doua componentă a „reformei” este reducerea cheltuielilor publice. Sună bine, dat fiind că statul cheltuie sume duble, triple sau de zece ori mai mari pentru a obține rezultate similare mediului privat. Și, fără îndoială, se încadrează bine în perspectiva reducerii rolului statului în economie – cu cât un stat este mai mic cu atât cheltuie mai puțin, logic. Dar, atenție, nu acesta este scopul măsurilor de austeritate! Prin politicile adoptate nu se urmărește reducerea permanentă a cheltuielilor publice, să zicem de la 40% la 20% din PIB (ca în Chile), adică înjumătățirea statului. Nu am auzit pe nimeni din administrația publică (românească, grecească sau nemțească) filozofând despre meritele reducerii intervenției statului în economie. Din contră, toți vorbitorii fac referire la necesitatea creșterii investițiilor publice. Nu e o întâmplare. Viziunea ideologică din spatele reformelor propuse nu este neapărat free market-friendly. Metaforic, ea se rezumă mai degrabă la ideea că sunt prea mulți câini pentru prea puține oase de ros, astfel încât numărul primilor trebuie ajustat în jos. Și chestiunea este în întregime politică: cine va dispărea din clasa asistaților, adică a celor care primesc privilegii de la stat, a celor subvenționați de producătorii privați? Evident, așa cum ne învață teoria economică, cei care vor fi cel mai puțin eficienți în a-și apăra privilegiile. Grupurile relativ mari de interese, a căror coeziune este relativ greu de păstrat și ai căror membri sunt relativ puțin asistați. De exemplu, pensionarii. Cine va rămâne în continuare agățat de ciolan? Grupurile de interese relativ mici, ai căror membri obțin relativ multă avuție prin redistribuție și care pot organiza un lobby eficient. De exemplu, companiile de turnat asfalt. Remember! Statul este întotdeauna stimulat să ia acele măsuri care concentrează beneficiile și dispersează costurile.

Trăgând linie, politica de austeritate nu are drept rezultat decât încorsetarea mai puternică a mediului privat, simultan cu scoaterea unor persoane din rândul rentierilor (de la rent-seeking, nu de la altceva) și aruncarea lor în mediul privat. Aștept să-mi explice cineva ce legătură are acest fenomen cu libertatea economică, deci cu prosperitatea socială. Într-o discuție avută zilele trecute cu Chris Lingle, acesta insista că nimeni nu mai vorbește în aceste zile (nici în SUA nici în Europa) despre creștere economică (growth policy). Bineînțeles. Cei care propun reformele sunt prea puțin interesați de acest lucru. Interesul lor nu este să reducă redistribuția. Scopul lor major este cum să modifice procesul de redistribuție astfel încât să îl facă mai viabil iar ei să își păstreze statutul economico-social. I-am spus lui Chris că ar fi cazul să ne amintim de dictonul „Războiul este sănătatea statului”. Cam așa este și cu austeritatea.

0 Shares
Share
Tweet
Share