23 March 2019
Home / capitalism / David Whitehouse – Originile poliției

David Whitehouse – Originile poliției

Poliția a fost inventată în Anglia și Statele Unite în doar câteva decenii – aproximativ din 1825 până în 1855.

five_points_by_george_catlin_1827-bigger

Noua instituție nu era un răspuns pentru creșterea criminalității și nici nu a condus la găsirea unor noi metode de a combate actele ilegale. Cel mai uzual mod de rezolvare a crimelor, înainte și după apariția poliției, a fost acela de a afla de la cineva ce s-a întâmplat.

În plus, crimele sunt acte individuale, iar elita conducătoare care a inventat poliția răspundea în fața provocării impuse de acțiunile colective. Ca sa rezumăm: autoritățile au creat poliția ca răspuns la grupuri mari, ”neascultătoare”, precum:

— greviștii, în Anglia,
— revoltele în partea de nord a SUA,
— și amenințarea răzvrătirii sclavilor din sud.

Astfel, scopul poliției este să controleze mulțimile de oameni, nu criminalitatea.

Mă voi concentra foarte mult pe aspecte precum: cine sunt aceste mulțimi și de ce au devenit o amenințare. Vom vedea că una din problemele conducătorilor politici, pe lângă creșterea polarizării sociale în orașe, a fost falimentul vechilor metode de supraveghere a populației muncitoare. În aceste decenii, statul a încercat să suplinească această ruptură socială.

Vom vedea că, în Nord, apariția poliției a fost doar o parte din efortul statului de a gestiona și forma forța de muncă zi de zi. Guvernele și-au extins și sistemele de ajutorare a săracilor pentru a reglementa piața muncii și au dezvoltat un sistem public de educație pentru a controla mințile muncitorilor. Voi face legătura dintre aceste idei și rolul poliției ceva mai târziu, dar în general voi pune accent pe modul în care poliția a fost dezvoltată în Londra, New York, Charleston (Carolina de Sud) și Philadelphia.

Ca să avem o idee despre ce este special la poliția modernă, ne va ajuta dacă vom vorbi despre situația capitalismului la începuturile sale. Mai exact, să privim puțin la orașele-târguri din perioada Evului Mediu târziu, aproximativ acum 1000 de ani.

Clasa conducătoare din perioada respectivă nu se afla în orașe. Lorzii feudali trăiau la țară. Ei nu aveau polițiști. Puteau să adune oameni înarmați care să terorizeze iobagii – al căror statut era de semi-sclavi – sau puteau să lupte împotriva altor nobili. Dar aceste forțe nu erau profesioniste și nici angajate tot timpul.

Populația orașelor era formată în majoritate din iobagi care-și cumpăraseră libertatea sau care pur și simplu au evadat de la stăpânii lor. Erau cunoscuți ca burghezi, ceea ce însemna ”locuitor al orașului”. Burghezia a avut rolul de pionierat în relațiile economice care mai târziu au devenit cunoscute sub numele de ”capitalism”.

Pentru scopul discuției noastre, să spunem că un capitalist este acea persoană care folosește banii ca să facă mai mulți bani. La început, capitaliștii dominanți erau negustorii. Un negustor ia bani ca să cumpere bunuri pe care le va vinde mai departe pentru bani. Exista și capitaliști care folosesc numai bani în activitatea lor – bancherii – care împrumută o anumită sumă pentru a primi înapoi mai mult.

Ai putea fi, de asemenea, un meșteșugar care cumpără materiale și face obiecte, precum pantofi, în scopul de a le vinde pentru bani. În sistemul breslelor, un meșteșugar maestru lucra împreună cu (și supraveghea) ucenicii și calfele. Maeștrii profitau de pe urma muncii lor, astfel se desfășura exploatarea, dar ucenicii și calfele aveau speranțe de a deveni ei înșiși maeștrii la un moment dat. Astfel, relațiile de clasă erau destul de fluide în orașe, mai ales în comparație cu tipul de relații existent între nobil și iobag. În plus, breslele operau în moduri care limitau exploatarea, astfel că cei care cu adevărat acumulau capital erau negustorii.

În Franța secolelor XI și XII, aceste orașe erau cunoscute sub numele de comune. Comunele puteau sa existe în diferite condiții, uneori cu permisiunea unui lord feudal, dar în general acestea erau văzute ca entități de sine stătătoare, uneori chiar orașe-stat.

Dar nu aveau polițiști. Aveau propriile tribunale și mici forțe armate compuse din locuitorii orașului. Aceste forțe nu aveau ca atribuții găsirea de acuzații pentru diverse persoane. Dacă erai jefuit sau înșelat într-o afacere, atunci tu, cetățeanul, făceai o plângere cu acuzațiile respective.

Un exemplu de această justiție ”do-it-it yourself”, o metodă care a rezistat timp de secole, era aceea de a striga. Dacă erai într-o piață și erai jefuit sau vedeai pe cineva în această situație, tot ce trebuia să faci era să strigi ”Opriți hoțul!” și începeai urmărirea. Cutuma era ca oricine se întâmpla să fie martor la acest moment să ajute la prinderea hoțului și să plece în urmărirea lui.

Orașele nu aveau nevoie de poliție deoarece aveau un grad mare de egalitate socială,  ceea ce dădea oamenilor un sens de obligație colectivă. De-a lungul anilor, conflictele de clasă s-au intensificat în interiorul orașelor, dar chiar și-așa, orașele au rămas unite printr-un antagonism față de puterea nobililor și prin legături ale unor obligații mutuale permanente.

Pentru sute de ani, francezii au avut o amintire idealizată a acestor comune timpurii ca și comunități auto-guvernate compuse din persoane egale. De aceea, nu este surprinzător faptul că în 1871, atunci când muncitorii au preluat controlul Parisului, i-au dat denumirea de Comuna. Dar deja mergem un pic prea departe.

Clasa conducătoare avea nevoie de noi instituții ca să recapete controlul. Una dintre acestea a fost Poliția din Londra, fondată în 1829, la doar 10 ani după Peterloo. Noua poliție a fost desemnată să exercite forță neletală asupra mulțimilor pentru a le dispersa încercând, în același timp, să evite crearea de martiri. Acum, orice organizație care este constituită în scopul de a exercita violența zi de zi va ajunge să comită crime, mai mult ca sigur. Dar pentru orice crimă a poliției, există alte sute de acte de poliție care nu sunt letale – calculate și calibrate să intimideze dar să și evite un răspuns colectiv furios.

Când polițiștii londonezi nu erau organizați în echipe care să controleze mulțimile, toți ofițerii erau dispersați în oraș pentru a persecuta săracii și clasa muncitoare. La asta se rezumă funcția duală a poliției moderne: este forma dispersată de supraveghere și intimidare, făcută în numele luptei împotriva infracționalității, dar și acea activitate organizată pentru înăbușirea grevelor, revoltelor și a marilor demonstrații de protest.

Apariția și creșterea poliției moderne coincide cu dezvoltarea sistemului public de educație. Școlile publice obișnuiesc copiii cu disciplina locului de muncă capitalist; copiii sunt separați de familiile lor pentru a realiza o serie de activități împreună cu alți copii, sub îndrumarea unei figuri autoritare, în conformitate cu un program orar stabilit. Mișcarea de reformare a școlilor din anii 1830 și 1840 a avut ca scop și formarea morală a elevilor. Efectul așteptat al acesteia era ca elevii să se obișnuiască cu autoritatea și să se supună acesteia voluntar, dar să și muncească din greu.

De fapt, conceptul de ”bun cetățean” care a apărut în urma reformării școlii era perfect aliniat cu conceptele de criminologie care au fost inventate pentru a clasifica oamenii de pe stradă. Poliția nu se ocupa doar de criminalitate dar și de tipologia infracțiunilor – o metoda de analiză susținută de presupuse acreditări științifice. ”Delicventul juvenil”, de exemplu, este un concept comun școlilor și poliției și a ajutat la legarea celor două activități în practică.

***

Acest text este o traducere după David Whitehouse, Origins of the Police. Materialul reprezintă o prelegere ținută de autor la Socialism Conference 2012, Chicago și, ca atare, reflectă viziunea socialistă asupra problemei discutate. Am considerat însă că aceasta este extrem de interesantă și pentru a putea fi promovată prin intermediul acestui blog.

0 Shares
Share
Tweet
Share