30 October 2020
Home / Nevoia de reforme / Dacă scad taxele moare statul. Să ne întristăm?

Dacă scad taxele moare statul. Să ne întristăm?

În ultimele zile s-a reluat discuția pe tema scăderii impozitelor. Totul a pornit de ideea unui partid politic, nici nu mai contează care, de a promite reducerea cotei unice la 12% pentru a câștiga voturi. E importantă această nuanță, pentru că atunci când respectivul partid a avut guvernarea, poziția sa era fix cea a contraopinenților de azi – evident, partidele de la putere! – care susțin că scăderea impozitării ar duce la creșterea deficitului bugetar, ne-ar pune în stare de război cu FMI și, mai departe, ne-ar duce de râpă.

Pentru a înțelege lucrurile așa cum trebuie, să punem câteva întrebări elementare, în ordinea dificultății lor:

Pe cine ar duce de râpă scăderea impozitelor? Pe societate în ansamblu evident că nu, din moment ce tocmai societatea plătește impozitele! Dar atunci pe cine? Pe stat. Asta e important de reținut, anume că statul este diferit de societate. Într-adevăr, presupunând că nu se întâmplă efectul Laffer (scăderea impozitării încurajează producția și duce la creșterea încasărilor bugetare), statul ar rămâne cu mai puțini bani. Dar nu este asta o veste excelentă? La urma-urmei care ar trebui să fie obiectivul nostru strategic, acela ca statul să colecteze mai mulți sau mai puțini bani la buget? Aici părerile sunt împărțite.

1)      De o parte a baricadei se află cei care apără un socialism cu față de capitalism, adică: cei care visează ca statul să colecteze 50% din PIB ca să facă el „realizări mărețe”, în genul celor construite de Ceaușescu, dar mai deștepte, ca deh, „ei sunt la putere acum”; cei cărora le e rușine să admită că statul este cel mai iresponsabil agent economic din societate; cei care nu au învățat că în sfera publică nu ai cum aloci eficient resursele deoarece îți lipsește criteriul profitului/pierderii; în fine, cei care își trăiesc traiul și își mânâncă mălaiul pe tarlaua publică, sfiindu-se să producă ceva în sfera privată, ca întreprinzători sau angajați, nu fiindcă n-ar fi în stare de așa ceva, nu-nu, nici vorbă, ci pentru că ei cred că servesc mai bine patria aflându-se la cârmă decât la munca „de jos”.

2)      De cealaltă parte a baricadei se află restul lumii

Lasând la o parte aceste „detalii”, oare nu au birocrații intenții bune atunci când prevestesc apocalipsa dacă scădem impozitele? La suprafață, adică din punct de vedere contabil, lucrurile stau primejdios. Pentru că sistemele de asistență socială sunt și așa subfinanțate – adică sunt supradimensionate față de câți bani are statul – darămite să le mai reduci alocațiile. De exemplu, statul nu are bani de pensii și este nevoie să se împrumute, așadar îndatorarea va crește dacă încasările bugetare vor scădea. În profunzime lucrurile stau diferit. Fiindcă raționalitatea economică ne învață să privim dincolo de consecințele imediate și superficiale. Întreprinderile publice sunt afaceri care risipesc banii și sărăcesc societatea, astfel încât expresia „sistem de asistență socială” este o contradicție în termeni. Sistemul public de pensii este falimentar oricum, chiar și fără scăderea de impozite mult discutată. Subvențiile pe care le acordă statul nu sunt decât bani irosiți pe proiecte fără viabilitate economică, astfel încât nu există nici un motiv serios ca ele să fie susținute în continuare.

economy

Să luăm un exemplu pentru comparație. Să presupunem că vreți să ajungeți cu mașina de la București la Bruxelles dar aveți bani de benzină doar pentru a călători 1000 de km. Într-un moment de inconștiență decideți totuși să plecați la drum. Puneți benzină în rezervor și mergeți până la Sibiu, după care descoperiți că mai aveți de fapt bani doar pentru a cumpăra benzină care să vă ajungă până la Arad. În acest moment începeți să vă lamentați și să vă plângeți de ghinionul suferit, în lipsa căruia ați fi ajuns… la Budapesta! Situația este însă ridicolă, era mai bine să nu plecați la drum din capul locului știind că oricum nu aveți resurse pentru a ajunge la destinație; în acest fel economiseați banii risipiți de pomană până la Sibiu.

Ei bine, cam așa stau lucrurile și cu reacția nervoasă a celor care deplâng reducerea încasărilor bugetare. Chiar și păstrând actualul nivel al impozitelor, statul este incapabil să ofere ceea ce promite că oferă. Și atunci ce este mai bine de făcut? Să ne facem că nu înțelegem lucrurile și să păstrăm status-quo-ul în ideea că… „timpul trece leafa merge” și… mai vedem noi la anu’? Sau să demolăm șandramaua instituțională care stă să pice și să punem bazele unei economii solide? Răspunsul este, cred, ușor de ghicit de către orice om responsabil.

Cineva are poate impresia că simplific artificial problema. „Dar pensionarii, ce vor mai mânca pensionarii dacă nu vom mai avea bani de pensii?” – poate suna o întrebare. Vă asigur că nu doresc deloc să simplific problema. În primul rând, este evident că nu poți să stai și în căruță și în teleguță, adică să nu plătești impozite dar să ai pensii publice! Cei care zbiară după reduceri de impozite fără să pomenească nimic despre necesitatea schimbării sistemului de pensii sunt, așa cum indicam la început, la fel de populiști ca cei care țipă după menținerea sau creșterea impozitelor. În al doilea rând, este clar nevoie de o strategie de reformă a statului. Autoritățile publice risipesc banii cu atât de mult talent încât cu siguranță găsim locuri în care să reducem cheltuielile publice fără să moară nimeni de foame. Nu moare nimeni de foame dacă nu se mai “construiesc” autostrăzi în paralel cu drumurile naționale existente! În al treilea rând, impozite mai mici înseamnă mai mulți bani pentru omul de rând + reducerea costurilor legate de frecarea banilor prin birocrația de stat pe traseul contribuabil-pensionar. Asta înseamnă că vor deține suficiente resurse pentru ca ei – nu statul impersonal și nepăsător – să asigure traiul părinților și bunicilor lor.

Pentru a împinge treburile în direcția bună este însă nevoie de onestitate, iar onestitatea e marfă rară în politică.

20 Shares
Share
Tweet
Share