30 August 2016
Home / Criza economică

Criza economică

NOU! Articole relevante pentru criza din România:

O criză a statului, o singură soluție

Obsesia “urgenței” și calea de ieșire din criză

Poate fi criza un pretext pentru restrângerea drepturilor individuale?

IMPORTANT!

Pentru mai multe explicaţii, vă recomand să citiţi cartea mea
BOGDAN GLAVAN - Colectia Business

Aici puteti vedea cuprinsul cartii.

Cine sunt vinovaţii?

    Criza economică începută în 2007 şi cu termen de finalizare incert reprezintă un subiect preocupant pentru multă lume. Este cert că astăzi asistăm la cea mai gravă criză din ultimii 80 de ani.
    Avem o explicaţie oficială a crizei, furnizată de instituţiile publice, potrivit căreia problema îşi are originea în comportamentul nepotrivit al agenţilor economici (cuvinte cheie: egoism, lăcomie, speculaţie ş.a.) şi în imposibilitatea pieţei de a funcţiona lin, asigurând alocarea corespunzătoare a resurselor (cuvinte cheie: asimetrie informaţională, capcana lichidităţii, deflaţie ş.a.).
    Pe de altă parte, majoritatea cercetătorilor – membri corpului academic, dar şi analiştii din sectorul privat – susţin că tocmai intervenţia statului a sădit seminţele turbulenţelor financiare pe care le traversăm în prezent. Ca un corolar, potrivit acestora, reţeta prescrisă de autorităţi nu poate duce la atenuarea dificultăţilor economice ci, din contră, la agravarea lor.
    Criza economică este rezultatul unui complex de factori, care includ în principal: erori de politică monetară, distorsionarea stimulentelor agenţilor economici şi patologia politicii de reglementare financiar-bancară. Să le luăm pe rând.

    1. Politica monetară
    În primul rând, o teză ferm stabilită de ştiinţa economică este aceea că orice criză de proporţii sistemice este urmarea unui „exces” monetar – a unui proces de reducere artificială a ratei dobânzii şi de expansiune a creditului. Istoria este pigmentată cu numeroase episoade de tip boom-bust, prin care politica inflaţionistă a statului afectează calculul economic al participanţilor la piaţă, generând profituri iluzorii şi alimentând o frenezie speculativă care, în cele din urmă, se destramă sub povara propriei inconsistenţe. Din acest punct de vedere, criza economică actuală nu este cu nimic diferită de criza anilor 1930, cunoscută sub numele de Marea Depresiune.
    Factorul determinant fundamental al crizei este politica inflaţionistă de la începutul anilor 2000. Sfătuit de Ben Bernanke – actualul guvernator al băncii centrale a SUA (FED), pe atunci simplu membru al consiliului guvernatorilor, Alan Greenspan a decis să reducă rata dobânzii prin emisiunea de bani. Am asistat astfel la o „relaxare monetară” extrem de serioasă, indiferent de standardul la care ne raportăm: rata dobânzii a scăzut de la 6,25% la începutul anului la 1,75% la sfârşitul acestuia. Ea a continuat să scadă, atingând un nivel record de 1% în 2003, nivel la care a rămas timp de un an. Atenţie, este vorba de rata nominală a dobânzii! În contextul creşterii preţurilor, rata reală a fost chiar negativă, timp de 2 ani şi jumătate – ceea ce înseamnă că băncile au fost plătite ca să ia bani de la Fed, bani pe care i-au canalizat în economie ţinând cont de celelalte stimulente şi constrângeri politice care le influenţează deciziile.
    Dar SUA nu a mers singură în acest război contra stabilităţii economice. Banca Japoniei (BoJ) adoptase deja o politică similară, oferind băncilor subordonate bani cu dobândă nominală zero, iar Banca Centrală Europeană (ECB) a redus rata dobânzii la circa 2%, nivel la care a menţinut-o aproape 4 ani. Astfel, până în 2006 rata reală a dobânzii în zona euro şi în Japonia s-a situat, de asemenea, la un nivel apropiat de zero. În Marea Britanie, banca centrală (BoE) a condus politica monetară după un tipar similar.
    O parte din banii puşi la dispoziţie de băncile centrale au fost jucaţi „pe teren propriu” – investiţi în propriile economii. Cel mai bun exemplu îl constituie tocmai boom-ul imobiliar din SUA, însă astfel de fenomene au existat oriunde condiţiile monetare au permis înflorirea speculei imobiliare: Spania şi Islanda sunt două exemple elocvente. Cercetătorii OECD au coroborat statistici din diverse ţări şi au arătat cum amplitudinea avântului pieţei imobiliare este asociată direct cu amploarea expansiunii creditului.
    Cealaltă parte a banilor au fost jucaţi „în deplasare”, adică au luat calea investiţiilor străine, concretizate la rândul lor în exploatarea celor mai riscante oportunităţi ivite. La scară istorică, expansiunea creditului către economiile în dezvoltare nu are precedent decât în episodul similar din a doua jumătate a anilor 1970 şi începutul anilor 1980, care a fost urmat de celebra „criza a datoriilor” (afectate au fost în special state din America Latină).

    criza

    În principal, aceste fluxuri de capital au fost filtrate de către sistemul bancar. Astfel, grupurile financiare occidentale au atras masiv resurse pe termen scurt şi la un cost redus de pe piaţa financiară internaţională folosindu-le pentru a sponsoriza creşterea cifrei de afaceri a subsidiarelor lor din economiile emergente în curs de dezvoltare. Mare parte din aceste influxuri de capital au fost investite tot în active imobiliare – plasamente puţin lichide şi riscante prin natura lor, dar foarte profitabile câ timp piaţa continua să crească. Acest fenomen s-a înregistrat şi în Europa de Est, inclusiv în România.
    Figura de mai jos confirmă faptul că explozia creditării în economiile în dezvoltare din estul Europei are la origine politica monetară permisivă de la începutul anilor 2000. Conform datelor statistice, de la mijlocul anului 1997, în momentul în care s-a declanşat panica subprime, dinamica depozitelor a încetat să mai ţină pasul cu evoluţia creditului, sectorul bancar acumulând brusc şi vertiginos datorii de circa 250 miliarde dolari, majoritatea pe termen scurt. Se estimează că 90% din aceste datorii sunt deţinute de băncile europene.
    Figura de mai jos confirmă faptul că explozia creditării în economiile în dezvoltare din estul Europei are la origine politica monetară permisivă a FED, Japoniei şi ţărilor europene de la începutul anilor 2000. Conform datelor statistice, de la mijlocul anului 1997, în momentul în care s-a declanşat panica subprime, dinamica depozitelor a încetat să mai ţină pasul cu evoluţia creditului, sectorul bancar acumulând brusc şi vertiginos datorii de circa 250 miliarde dolari, majoritatea pe termen scurt. Se estimează că 90% din aceste datorii sunt deţinute de băncile europene.

    Evolutia depozitelor

    Politica banilor ieftini nu ne spune însă decât o parte a poveştii crizei financiare actuale. Alte câteva elemente au contribuit la trasarea detaliilor acesteia.

    2. Distorsionarea stimulentelor şi hazardul moral
    Efectele politicii de expansiune monetară au fost acutizate de distorsionarea stimulentelor care modelează comportamentul agenţilor economici, ale instituţiilor financiar-bancare în primul rând.
    În vârful acestui monetar-bancar sistem se află banca centrală în calitatea sa de producător monetar. În acest domeniu avem un monopol de stat, care poate decide să crească oferta de bani într-un ritm mai mare sau mai mic în funcţie de interesele politice. Important este faptul că banca centrală poate extinde oricând masa monetară, deoarece banii de hârtie pe care îi produce costă practic… zero. Astfel, devine foarte simplu pentru stat să adopte politica too big to fail, prin care bancherii şi ceilalţi actori importanţi din sistemul financiar sunt încurajaţi să se îndatoreze şi să investească imprudent. Dacă investiţiile se întorc cu profit, banii se duc în buzunarele bancherilor şi ale celorlalţi jucători de pe piaţă. Dacă investiţiile aduc pierderi, acestea sunt externalizate prin inflaţie. Practic, statul salvează de la faliment bancherii pentru că nu îl costă aproape nimic să producă banii necesari acoperirii respectivelor pierderi. Crizele „rezolvate” astfel sunt celebre (menţionăm doar căteva exemple, cu „rezonanţă” internaţională): Mexic, 1994; Asia de Sud-Est, 1997; Rusia, 1998; Turcia 2001; Argentina, 2001.
    Mizând pe capacitatea statului de a-i salva, bancherii se comportă nesăbuit – fenomen cunoscut sub numele de „hazard moral”. Nimănui nu-i mai pasă de raţionalitatea economică din moment ce eventualele pierderi pot fi pasate statului. De fapt, raţionalitatea este întoarsă pe dos. Devine rentabil să speculezi, să te îndatorezi, pentru că numai aşa poţi câştiga. Dacă stai pe margine şi te comporţi prudent, nu faci decât să iroseşti o oportunitate şi să pierzi (în raport cu ceilalţi). Pur şi simplu aceasta este logica după care funcţionează sistemul. Indiferent câte reglementări i se aduc, tendinţa către crize este încorporată în sistem. Ea nu poate fi evitată decât prin reformarea din temelii a acestuia.
    Hazardul moral este acutizat de diversele reglementări guvernamentale, precum programul de garantare a depozitelor. Însă furnizarea unei plase de siguranţă pentru bănci şi clienţii acestora nu duce decât la înrăutăţirea lucrurilor, sporind riscul crizelor sistemice. În faţa efectelor neintenţionate ale propriilor măsuri, autorităţile nu s-au dezis de propria înţelepciune, reacţionând pentru menţinerea status-quo-ului şi propunând alte măsuri.
    Aşa s-a ajuns ca în prezent, sistemul financiar să reprezinte cel mai reglementat domeniu din economie. De aceea, a pune crizele acestuia pe seama erorilor comise de agenţii implicaţi, graţie gradului prea mare de libertate de care se bucură, face dovada unui serios handicap intelectual. Politica de reglementare prudenţială alimentează cercul vicios amintit mai sus: băncile au şi mai puţine stimulente de a adopta un comportament prudent în măsura în care supervizarea exercitată de autoritatea publică înlocuieşte managementul privat al riscului. Altfel spus, statul încearcă să limiteze hazardul moral printr-o politică ale cărei efecte nu fac decât să accentueze această problemă.
    Fără autorităţi de supraveghere, creditor în ultimă instanţă şi garanţii guvernamentale, riscul activităţii bancare este suportat exclusiv de bancheri. În absenţa unei plase de siguranţă, băncile sunt stimulate să păstreze mai mult capital, în scop preventiv. Intervenţia statului are efectul neintenţionat de a înlocui responsabilitatea privată cu cea publică, motivând băncile să păstreze cât mai puţin capital şi sporind, astfel, riscul fragilităţii sistmului financiar. Apare o asimetrie a responsabilităţii. Dacă banca are profit, banii sunt încasaţi de proprietarii acesteia; dacă banca are pierderi, ele vor fi împărţite între acţionari şi stat (contribuabili).

    Evolutia capitalului

    După cum se poate observa din figura de mai sus, pe parcursul secolului XX rata capitalului a scăzut treptat. Acesta este poate cel mai semnificativ aspect al fragilităţii sistemului bancar. Şi nimeni nu a reuşit să-l explice altfel decât prin prisma stimulentelor perverse la care este supus sistemul prin interferenţa autorităţii politice.

    3. Reglementări nocive

    Deşi determinat decisiv de politica monetară greşită a principalelor bănci centrale – factor care el singur este responsabil de fragilitatea sistemului financiar prin creşterea ratei de îndatorare – aspectul crizei economice actuale este şi rezultatul unor măsuri legislative specifice care, intenţionat sau nu, au afectat stabilitatea sistemului prin acumularea de active neperformante. Aici ne referim în primul rând la politica inspirată de stat prin care băncile din SUA au acordat preferenţial împrumuturi „sub-standard”.

    3.1. Reglementări interne şi „bomba” subprime
    Avem în vedere programul guvernului american de încurajare a creditării populaţiei sărace – aşa-numitele credite subprime – pe fondul mai vechii politici de creştere a numărului proprietarilor de case. Măsurile legislative adoptate în acest sens au distorsionat alocarea creditului, în sensul stimulării expansiunii construcţiei de locuinţe şi creşterii ponderii împrumuturilor neperformante.
    Ca peste tot în lume, autoritatea politică riscă să derapeze pe tărâmul angajamentelor care aduc voturi dar care sunt dificil de susţinut în viitor; între acestea, angajamentul de a facilita cumpărarea unei case intră în categoria oldies but goldies a promisiunilor populiste. Peste ocean, povestea implicării statului în îmbunătăţirea situaţiei locative a naţiunii a început în 1934, cu înfiinţarea Federal Housing Administration (FHA). Această instituţie avea misiunea de a garanta împrumuturile ipotecare şi de a încuraja astfel băncile să crediteze cumpărarea de locuinţe. De la bun bun început, standardele prevăzute pentru eliminarea cazurilor de neplată au fost firave, dar ele s-au subţiat şi mai mult pe parcurs. Iniţial, FHA a cerut solicitantului de credit să ofere un avans de minim 20% din valoarea ipotecii – avans considerat relativ redus de băncile vremii. Treptat, această cerinţă s-a diluat într-atât încât, în 2004, FHA cerea debitorilor să vină cu un avans de doar 3%, iar în Congres se pregătea modificarea legislaţiei pentru a scădea acest nivel la 0%!
    La puţin timp după înfiinţarea FHA, în 1938, în cadrul programului New Deal lansat de preşedintele Roosevelt, a fost creată Federal National Mortgage Association (Fannie Mae), cu scopul de a cumpăra ipotecile garantate de FHA. Fannie Mae a acţionat astfel ca un braţ prin care guvernul refinanţează băncile obişnuite, oferindu-le acestora posibilitatea de a extinde şi mai mult creditarea.
    În 1968 guvernul a despărţit formal activitatea Fannie Mae de bugetul de stat, măsură prin care a reuşit să „reducă” semnificativ datoria publică (deoarece datoria acumulată de Fannie Mae nu se mai regăsea în situaţia contabilă a statului). În esenţă, măsura guvernului nu a fost diferită de practicile atât de blamate la care au recurs firme private precum Enron în anii 1990 şi băncile de investiţii în anii 2000. Aceste companii au înfiinţat instituţii speciale (SIV – special investment vehicles) cu unicul scop de a-şi mări capacitatea de îndatorare fără ca acest leveraging să se reflecte în situaţia contabilă a firmei-mamă.
    Fannie Mae a fost privatizată, dar activitatea sa a rămas strict reglementată, mai ales în ceea ce priveşte obligaţia de a asigura creditarea segmentelor sărace ale socetăţii. O parte din activitatea de creditare ipotecară a fost preluată de nou-înfiinţata Government National Mortgage Association (Ginnie Mae). Se cuvine să precizăm că Ginnie Mae a dezvoltat conceptul de obligaţiune acoperită cu ipoteci – mortgage-based security (MBS), prin intermediul căruia guvernul a externalizat o parte a datoriei publice, transferând-o investitorilor privaţi – instrument financiar considerat astăzi drept „activ toxic”.
    În 1970 a fost creată Federal National Mortgage Corporation (Freddie Mac) pentru a titriza creditele ipotecare convenţionale. În timp, activităţile celor două instituţii, Fannie Mae şi Freddie Mac, s-au dezvoltat după un tipar similar, ambele atrăgând resurse de pe piaţa de capital şi folosindu-le pentru a prelua de la bănci creditele ipotecare.
    Din 1992 Congresul şi guvernul au obligat Fannie Mae şi Freddie Mac să cumpere tot mai multe ipoteci, orientându-se cu precădere spre clasa oamenilor cu venituri scăzute. Ponderea ipotecilor asociate creditelor pentru persoane cu venituri reduse a crescut în portofoliul celor două instituţii guvernamentale de la 42% în 1996 la 52% în 2005.
    Pentru a-şi finanţa creşterea portofoliului, Fannie Mae şi Freddie Mac s-au împrumutat pe piaţa de capital. Practic, au recurs la revânzarea activelor din portofoliu sub forma obligaţiunilor garantate cu ipoteci – instrumente financiare care s-au bucurat de un deosebit succes deoarece au oferit participanţilor la piaţă ocazia de a investi în titluri cu risc scăzut. În cursul procesului de titrizare, statul a oferit indirect o sinecură agenţiilor de rating, chemate să noteze emisiunile de obligaţiuni. De remarcat că cele trei agenţii de rating cunoscute – Standard & Poor’s, Moody’s şi Fitch – sunt principalele organisme de acest gen acreditate de guvernul SUA, iar mari investitori instituţionali precum firmele de asigurări şi fondurile de pe piaţa monetară nu pot investi decât în active certificate de agenţiile de rating! Nu este de mirare că agenţiile de rating au oferit nota maximă titlurilor financiare emise de instituţii care acţionează conform obligaţiilor la care sunt supuse prin legislaţia care le reglementează activitatea.
    În anii 2003 şi 2004, în timp ce erau investigate de legislativ pentru comiterea unor fraude contabile, Fannie Mae şi Freddie Mac şi-au salvat onoarea prin promisiunea de a acorda mai multe fonduri pentru finanţarea achiziţiei de case de către persoanele sărace. În acest mod cele două instituţii au devenit cei mai importanţi cumpărători de credite ipotecare subprime, cu o expunere totală de 1 trilion dolari, contribuind decisiv la creşterea şi căderea balonului speculativ.

    3.2. Eşecul reglementărilor globale
    La nivel global, eşecul politicii de reglementare s-a manifestat prin efectele adverse ale Acordului de la Basel. Acordul de la Basel – cunoscut sub numele „Basel I” – a apărut în 1988 şi a cerut tuturor băncilor să păstreze un nivel al capitalului de 8% din valoarea ajustată la risc a activelor pe care le deţin. Această valoare se calcula după o metodologie stabilită de un organism inter-guvernamental.
    Oarecum previzibil, instituţiile bancare au încercat să păcălească sistemul, speculând portiţele existente inerent în orice orice reglementare publică. Pe scurt, băncile au decis să îşi modifice portofoliul în favoarea acumulării disproporţionate de active riscante. Şi, desigur, crizele financiare nu au dispărut, ci au continuat să se repete cu aceeaşi frecvenţă ca şi înainte de adoptarea acordului – vezi criza asiatică din 1997.
    Ca o consecinţă neintenţionată a prevederilor Acordului de la Basel (între timp „modernizat” prin acordul Basel II – formă în care s-a dovedit incapabil să prevină criza actuală), băncile au recurs la scoaterea activelor cu grad ridicat de risc în afara bilanţului propriu utilizând în acest scop titrizarea şi instrumente financiare complexe. De exemplu, băncile au realizat că pot credita agenţii economici în mod indirect, prin intermediul unei instituţii specializate, evitând astfel necesitatea creşterii capitalului propriu. Pe scurt, băncile pot crea instituţii financiare separate, care emit obligaţiuni (se finanţează prin îndatorare, în special pe termen scurt) folosind resursele colectate pentru acordarea de credite. Cu toate că din punct de vedere juridic banca nu este considerată titularul portofoliului de credite, în sens economic, între aceasta şi instituţia intermediară există o strînsă dependenţă, deoarece ultima foloseşte garanţiile implicite şi explicite oferite de prima pentru a se dezvolta. După cum experienţa a demonstrate, în eventualitatea producerii unei crize, banca-mamă nu îşi poate abandona subsidiarele-copii, deoarece falimentul acestora ar dăuna reputaţiei sale.
    Există şi alte motive care ne îndreptăţesc să afirmăm că politica de reglementare „prudenţială” subminează în realitate funcţionarea eficientă a pieţei. În particular, modificarea sistemului de management al riscului şi politica vizând creşterea transparenţei determină de fapt pieţele să fie mai puţin stabile, sporind şansele producerii unei crize.
    Reglementări emise de autorităţile publice naţionale şi internaţionale, de tipul Basel I şi II, constrâng băncile să renunţe la politica lor independentă şi să adopte modele standard de evaluare cantitativă a riscului. Cu un secol în urmă, băncile erau conduse în mod antreprenorial (în sensul economic al termenului). Ele erau preocupate de identificarea proiectelor de investiţii rentabile, cărora să le asigure finanţarea necesară. Deoarece mediul economic este incert iar mulţimea investiţiilor posibile extrem de eterogenă, analiza fiecărei propuneri de finanţare avea un puternic accent antreprenorial, speculativ. Băncile încercau să descopere, anticipativ, forma concretă în care să îşi fructifice capitalul propriu şi cel atras astfel încât să obţină cel mai mare profit posibil. Misiunea lor nu era, din această perspectivă, diferită de misiunea oricărui alt întreprinzător, care ştie că numai identificând oportunităţi de afaceri încă neexploatate, inovând, surclasându-i pe ceilalţi, poate supravieţui pe piaţă.
    În present, lucrurile stau complet diferit. Consecinţă directă a politicii de reglementare a riscului, dimensiunea antreprenorială veritabilă a funcţionării băncilor este înlocuită, din ce în ce mai mult, cu activitatea tipic birocratică. Oportunităţile de investire (activele) sunt împărţite de autoritatea publică pe categorii de risc, iar riscul urmează să fie calculat conform unor modele şi după o metodologie aprobată tot de stat. Incertitudinea este exclusă din modelele matematice. Băncile sunt puternic încurajate (a se citi, obligate) să se supună normelor tehnice emise de autoritatea de supraveghere bancară. Este din ce în ce mai puţin loc pentru exercitarea abilităţii antreprenoriale, pentru că instituţiile financiare nu-şi mai pot derula afacerile după propria politică, ci după cum le dictează autoritatea de reglementare. Activitatea bancară este mai puţin speculativă şi mai mult birocratică.
    La fel cum un număr de studenţi care au de rezolvat individual aceeaşi ecuaţie, vor sfârşi prin a ajunge la aceeaşi soluţie, instituţiile financiare (re)acţionează în grup. Ex post, comportamentul studenţilor capătă trăsături de turmă, deoarece toţi au parcurs raţionamente similare pentru a ajunge la soluţia ecuaţiei. La fel se întâmplă şi cu instituţiile financiare care, puse în faţa datelor pieţei şi a cerinţei de respectare a unor condiţii prudenţiale, trebuie să calculeze portofoliul optim. Nu ne putem aştepta ca din aceste calcule să rezulte portofolii foarte diferite. Din contră. Dacă aşa stau lucrurile, atunci este firesc să ne aşteptăm ca participanţii la piaţă să urmeze trasee similare, după cum le dictează calculele.
    Omogenizarea evaluării riscului duce la omogenizarea portofoliilor şi, mai departe, la similitudinea actelor de tranzacţionare, deci la comportamentul de turmă. Comportamentul de turmă nu este efectul naivităţii, necunoaşterii, asimetriei informaţionale sau imitaţiei, ci tocmai rezultatul „cunoaşterii identice” – a faptului că toţi participanţii la piaţă evaluează riscul diverselor investiţii în mod similar, datorită legislaţiei în domeniu.
    Comportamentul de turmă este accentuat de reglementările care vizează creşterea transparenţei. Dintr-o perspectivă tradiţională, fiecare competitor pune preţ pe secretizarea afacerilor sale, pentru că pericolul de a fi imitat îi reduce profitul potenţial. Aşa cum fiecare fabricant de ciocolată concurează pentru banii publicului, străduindu-se permanent să ofere sortimente originale şi păstrând cu sfinţenie secretul asupra fabricării acestora, la fel fiecare investitor este motivat să păstreze secretul asupra „reţetei sale de făcut bani”. Eliminarea acestui secret, divulgarea afacerilor şi strategiilor desfiinţează practic competiţia. La ce bun să te mai străduieşti să descoperi noi oportunităţi de profit, dacă strategia ta va deveni vizibilă tuturor? O bancă bună este aceea care investeşte într-un proiect pe care concurenţii săi l-au scăpat din vedere. Dacă secretul bancar şi „opacitatea” diverselor investiţii sunt condamnate oficial, cum mai putem avea bănci bune şi bănci proaste? Vom avea doar… bănci – simple agenţii ale statului însărcinate cu acordarea creditelor, a căror funcţionare birocratică nu poate fi departajată în funcţie de competitivitate.
    Suntem tentaţi să credem că pledoaria pentru transparenţă a fost alimentată, incidental, de interesul firesc al contribuabililor de a cunoaşte maniera în care statul distribuie fondurile publice. În domeniul public, transparenţa este justificată, pentru că cetăţenii sunt îndreptăţiţi să ceară socoteală modului în care sunt cheltuiţi banii lor. Dar, în domeniul privat, transparenţa – înţeleasă ca diseminare publică a modului în care o companie acţionează – nu este justificată. Compania trebuie să dea socoteală exclusiv proprietarilor (acţionarilor). În măsura în care îi este impusă divulgarea de informaţii, dreptul de proprietate al acţionarilor are de suferit. Astfel, transparenţa nu este o valoare în sine, ci doar în relaţie cu dreptul de proprietate al celui care iniţiază un act economic.