16 October 2019
Home / Finanțe-Bănci / Creditul ipotecar, prețul locuințelor și debitorul-hamster: o poveste de la 1870

Creditul ipotecar, prețul locuințelor și debitorul-hamster: o poveste de la 1870

Din lucrarea The Great Mortgaging: Housing Finance, Crises, and Business Cycles aflăm un fapt senzațional: că băncile nu mai sunt ce erau în urmă cu un secol. Mai precis, că ele au cam renunțat la ideea creditului pentru finanțarea investițiilor, a afacerilor productive, și au devenit în timp un fel de magazii de împrumuturi pentru cumpărarea de locuințe. Dar să vedem ce zic autorii:

“În raport cu PIB, creditul non-ipotecar către firme și populație a rămas constant, practic toată dezvoltarea sectorului financiar vine din creșterea creditului ipotecar către populație.

Dacă la începutul secolului creditul ipotecar reprezenta 1/3 din activitatea de creditare, astăzi el reprezintă 2/3. Practic, băncile folosesc economiile populației pentru finanțarea achizițiilor de terenuri și locuințe.

În medie, creditele non-ipotecare reprezentau 73% din creditul bancar total în anul 1928. Ponderea acestora a scăzut la 40% în 2007. În SUA și Norvegia 68% din bilanțurile băncilor sunt ocupate cu credite ipotecare”

Creditul bancarCa urmare a expansiunii creditului ipotecar o parte din ce în ce mai mare a populației a ajuns să dețină o locuință – sau,așa cum bine știm, să creadă că deține una… până la proba contrară oferită de următoarea criză financiară:

Rata proprietarilor

Rata proprietarilor de locuințe a crescut cu 50% în ultima jumătate de secol. În Marea Britanie s-a dublat, în Germania a crescut puțin, în Elveția a rămas neschimbată. (Se aprinde undeva un beculeț? Înțelegeți de ce anumite țări nu au cunoscut crize atât de adânci ca altele?)

Dar efectul cel mai important a fost asupra prețurilor. În fond, este cât se poate de logic: pământul este o resursă rară, oferta de pământ este practic fixă. Iar numărul locuințelor, deși în creștere, nici el nu se poate dubla pe termen scurt (așa cum se întâmplă cu cantitatea de bani, la o apăsare pe buton). Prin urmare, este firesc ca sporirea masei monetare, a creditului, să se reflecte pe piață prin scăderea valorii banilor mai degrabă decât prin creșterea numărului de proprietari de locuințe. Cu alte cuvinte, unde credeți că a dus expansiunea creditului ipotecar? La scumpirea proprietăților, bineînțeles! Priviți graficul de mai jos, mai ales curba roșie din prima poză și evoluția prețurilor reprezentată în a doua poză (postată pe acest blog anul trecut):

Creditul ipotecar si preturileSurprize-surprize, nu-i așa?! Cine ar fi crezut că expansiunea creditului duce la scumpirea locuințelor? Cine ar fi crezut că grație tiparniței de bani populația aleargă precum un hamster pe rotiță, visând la ziua în care va fi în sfârșit în stare să-și cumpere casa mult-dorită (acest vis fiind de fapt un vis fabricat de guverne și clientela lor bancară)?

HamsterDupă zilioane de euro, dolari și lei tipăriți, mai mulți cetățeni au astăzi propria locuință decât în urmă cu 50 de ani, sigur. Dar foarte puțini, de fapt! La câți bani s-au tipărit ar fi trebuit să avem fiecare dintre noi 2-3 palate, dar vedeți, problema este că banii nu sunt de fapt resurse reale, ci doar niște instrumente de schimb care ne alimentează pretențiile asupra resurselor (rare, cum ziceam). După decenii de degenerare a activității bancare, astăzi suntem mai îndatorați ca oricând. Da, poate că unii dintre noi am dobândit în sfârșit o casă, dar cu ce preț? Câte alte decenii trebuie să mai plătim rate la bancă? Prețurile imobiliarelor au crescut mai rapid decât productivitatea muncii, PIB-ul nostru cel de toate zilele crește și el cu 2-3% pe an (sau mai puțin, așa cum este cazul României de la Revoluție încoace), dar prețurile apartamentelor cresc incomparabil mai repede. Și unde ajungem? Să trăim iluzia că suntem proprietari.

Ar mai trebui poate adăugat că cei mai dezavantajați membri ai societății, cei ale căror venituri nu le asigură accesul la creditele bancare (deși statul face tot ce poate sa-i introducă și pe ei în acest carusel financiar), rămân pe margine; în cazul lor, distanța dintre propriile venituri și valoarea locuinței aproape că nu lasă loc vreunui vis. Ne plângem apoi că crește inegalitatea socială, bla-bla-bla.

P.S. În lumina acestor informații sper ca numărul “analiștilor” extaziați de avântul creditului ipotecar în România, unde 50% din împrumuturi se încadrează în programul “Prima casă” să se mai domolească un pic. Sper să înțelegă și ei că acest fenomen nu duce decât la profituri pentru bănci (riscul e la debitor și la stat, adică la contribuabil) și la prețuri prea mari pentru populație.

 

4 Shares
Share
Tweet
Share