5 June 2020
Home / Blogway iti zice Salut / Confesiune… sau mai degrabă Instigare la învățătură

Confesiune… sau mai degrabă Instigare la învățătură

Merită citit în întregime:

Este o dimineață de sfârșit de noiembrie 1989. Nu îmi amintesc dacă era o zi frumoasă sau una cu nori. Marea majoritate a amintirilor mele din acea perioadă, ce nu sunt legate de familie sau de casa părintească, sunt gri, tonuri triste de gri.
A început ca orice altă zi: m-am trezit devreme, m-am dus la școală. Nimic special la început: elevi în uniformă se înghesuie pe porțile Școlii numarul 31. Intrăm în clasă noi, apoi “Tovarășa”. Cântăm “Trei culori” și ne așezăm în bănci. Neobișnuitul abea acum își face loc. Tovarășa învățătoare aduce un radio. Stăm cuminți în băncile noastre vechi și maronii, în clădirea rece și întunecată. Ascultăm tăcuți la radio discursuri politice. Este al XIV-lea Congres al Partidului. Nimeni nu înțelege ce spune Tovarașul acolo, dar este bine, măcar nu facem matematică. Trebuie să ascultăm cuminți și, la sfârșit, să aplaudăm și noi entuziast cu tovarășii de la radio. Tovarășul Nicolae Ceaușescu ne privește protector de pe perete și de pe fiecare primă pagină a fiecărui manual.

Am plecat acasă obosit. Nu doar din cauza discursului, mereu este așa. De câte ori ies din realitatea caldă a căminului părintesc și intru în visul absurd și grotesc al lumii gri de dincolo de ușă trebuie să intru în pielea tânărului pionier docil și neștiutor. Mă obosește.

Mănânc ceva și ies cu bunica mea să luăm rația. Întoarcerea la ea este în fiecare zi ca o gură de aer proaspăt. Se numește Elena, dar datorită caracterului ei minunat toată lumea îi spune Aimee. Adevărata mea școală este acasă: aici, cu Aimee citesc romane, răsfoiesc reviste vechi în franceză, îmi citește din Larousse, îmi povestește din manuale vechi de istorie cum era “înainte să fie totul gri”. De la ea știu colinde, știu să mă rog, și mai știu că Moș Crăciun este de fapt Moș Crăciun și nu Moș Gerilă. Știe numele tuturor plantelor, știe cum se numesc stelele de pe cer. A fost la Paris cândva.

A fost angajată pe post de contabil la IBM (care se ocupa de partea de calcul la CFR). De asta au și arestat-o: să nu cumva să fie spion american. Dar despre asta am aflat mult mai târziu; nu poți vorbi cu un copil despre așa ceva fără să te pui în pericol…

Trecem cu pași mărunți pe Maica Domnului (noi ne încăpățânăm să îi spunem străzii pe nume) și privim îngrijorați la blocurile monstruoase de câte zece etaje care cresc triumfătoare peste ruinele căsuțelor proaspăt demolate. Te apasă totul, lumina intră greu pentru că străzile nu au fost lărgite deloc. Câinii umblă dezorientați după ce au rămas fără stăpâni și adăpost. Oare pe noi când ne vor demola? …

În scurta mea relatare de la început nu am spus nimic despre canal, închisorile comuniste, lipsa unei prese libere, mâncarea “pe cartelă”, învățatul la lumina lumânării, și celelalte orori. Sunt în egală măsură traumatizante. Însă, cred că Răul profund s-a produs la școală, în educație. De aceea, cred cu tărie că tot acolo este și cheia. Doar acolo. Ce și cine nu ne lasă să scăpăm de reflexele dobândite? Copilul decorat pentru că și-a turnat la Securitate tatăl pentru că ascundea bunuri de ilicit, preotul securist ce își încălca taina spovedaniei și care nu îți poate da o pildă dreaptă acum. Și mai ales școala orwelliană ce producea copii ca ai lui Parsons, care îi studiau pe Nina Cassian și Mihai Beniuc și nu pe Eminescu, Blaga sau Eliade. Acolo unde învățam istoria trunchiată a țării, unde toate valorile erau inversate.

0 Shares
Share
Tweet
Share