30 October 2020
Home / Articole / Cipru, un fel de Argentina

Cipru, un fel de Argentina

Celor scandalizaţi de ce se întâmplă în Cipru le spun aşa: zâmbiţi, mâine va fi mai rău. Şi ca ilustrare să ne amintim cazul Argentinei.

În anii 1990 Argentina a instaurat un regim de consiliu monetar, adică a îngheţat cursul de schimb cum au făcut bulgarii. Cu aşa “macrostabilizare” şi fără risc valutar investitorii internaţionali au fost tentaţi să muşte din randamentele înalte argentiniene si, drept urmare, un şuvoi de capital străin a intrat în ţară. Precum s-a întâmplat în Chile, ceva mai îneinte în istorie. Precum s-a întâmplat în România, ceva mai recent. Toate bune şi frumoase, import de capital, import de tehnologie, know-how, hau-hau sau ham-ham cum vreţi să-i spuneţi. Multă euforie, multe speranţe de dezvoltare şi, în general, multă prostie. Pentru că este o mică problemă: consiliul monetar combinat cu activitatea bancară cu rezerve fracţionare este un drog mortal. Acest sistem se foloseşte de credibilitatea unei instituţii rigide – consiliul monetar, care chipurile păstrează suficiente rezerve valutare pentru a acoperi masa monetară şi pune politica monetară pe pilot automat, făcând imposibilă manipularea ratei dobânzii de către guvern – cu expansiunea creditului generată de bănci prin efectul de multiplicator. Astfel, intrarile de capital antrenează o uriaşă creştere a creditării, dar nimeni nu-şi pune problema stabilităţii macroeconomice deoarece, vezi Doamne, piaţa şi nu guvernul dictează regulile.

Cu aşa drog la bord şi cu creşterea masei monetare care a atins 60% ritm anual, Argentina s-a îmbarcat în caruselul unei creşteri nesănătoase, pur contabile, de 8% pe an, pentru care o invidia chiar şi Partidul comunist Chinez. Dar după ce inflaţia a dat în clocot şi lumea s-a prins cum stau treburile, a început panica şi fuga capitalului. Iar pentru a preîntâmpina falimentul băncilor guvernul a suspendat dreptul deponenţilor de a-şi retrage banii. A dat la loc acest drept, eşalonat, după o scurtă perioadă în care, ghinion de neşansă, peso-ul sa devalorizat până a ajuns să reprezinte doar o treime din valoarea sa obişnuită.

Cu alte cuvinte, când argentinienii şi-au recăpătat dreptul de a se folosi de economiile lor aşa cum cred, au constatat că ele au fost deja confiscate în proporţie de 70%. Nu de 10%, ca în Cipru, ci de 70%!

Azi am fost întrebat ce se va întâmpla în Europa după acest eveniment. Răspunsul este pe de o parte simplu, pe de altă parte complicat.

Pe de o parte, este clar că vom asista la confiscări de avuţie în aprope toate ţările din UE. Povara datoriei publice şi a celei private cvasi-publice (too big to fail) este enorma şi nu poate fi platita, prin urmare pretendenţii – că sunt ei deponenţi, pensionari, bugetari, şomeri etc. – vor trebui să renunţe la pretenţii. Şi acest lucru nu li se va spune în faţă, pentru a nu-i irita. Din contră, li se va spune că totul este bine şi frumos, să doarmă liniştiţi că veghează statul pentru ei, până când, brusc, politicienii vor reevalua situaţia şi vor lua, peste noapte, o astfel de măsură dură. Fie vor îngheţa depozitele şi vor părăsi zona euro urmând modelul argentinian, fie vor confisca depozitele, fie vor mări impozizele, fie vor tăia pensiile. În particular, în România situaţia este proastă, cu un sistem bancar care are aproape o cincime credite neperformante şi cu un stat insolvabil – cu deficite perpetue şi care are permanent nevoie de împrumuturi – care, ştim cu toţii, mai face ca o parte importantă din bilanţul băncilor să fie tot neperformant. Cu atâta neperformanţă să nu vă aşteptaţi să se întâmple lucruri bune. Din contră, fie sectorul privat va fi pus să strângă cureaua pentru ca băncile să se pună pe picioare, fie statul va strânge cureaua, pentru a recapitaliza băncile. A făcut-o deja, poate o va mai face.

Pe de altă parte, este greu de spus exact ce se va întâmpla. Sunt state în care este comparativ uşor să creşti impozitele şi să tai beneficiile sociale – vezi România. În astfel de state e mai uşor ca statul să se pună pe picioar prin politici dure de austeritate şi, impozitând mai aspru populaţia să ofere ajutor băncilor. Sunt însă şi ţări în care acest lucru este imposibil, unde confiscarea via politica fiscală este greu de justificat, şi acolo se va apela la politica monetară: ştergerea datoriei prin inflaţie. Se întâmplă în SUA, UE, Japonia, chiar şi în România. Sunt state unde este mai greu să confişti pe faţă, ţări unde este mai uşor.

Aici stă, în opinia mea, singurul semn de întrebare legat de Cipru. Cipru este o democraţie mică, precum Islanda, iar democraţiile mici funcţionează mai bine decât cele mari. Nu m-ar mira ca măsura impusă de UE – care în acest fel a vrut să spargă gheaţa, într-o ţară neînsemnată – să fie răsturnată prin revolta populară. Într-o ţară mică, unde fiecare cunoaşte pe fiecare, oamenii chiar votează, iar legile se pot face în stradă. Paradoxal, confiscarea depozitelor s-ar putea să aibă mai multe şanse de reuşită într-o ţară mare, precum Spania.

Sfatul meu este să evitaţi să deţineţi plasamente mari în sistemul financiar. Nu mă refer doar la depozite, ci la orice plasamente. Pensii private, de exemplu. Încercaţi să scăpaţi de datorii. Dacă nu aveţi aşa ceva, atunci rămâneţi lichizi sau, şi mai bine, investiţi în active reale: metale preţioase, o casă, un teren, orice care îşi păstrează valoarea sau care poate produce roade şi este greu de impozitat. Repet acest sfat de la începutul crizei şi voi continua să-l repet, pentru că nu am trecut de criză. Suntem la început, ni s-a oferit un promo timp de câţiva ani şi acum vedem în sfârşit episodul pilot.

3 Shares
Share
Tweet
Share