16 January 2019
Home / Articole / Cine trebuie să fie sustenabil, statul sau societatea?

Cine trebuie să fie sustenabil, statul sau societatea?

Nu discut aici imperfecțiunile Codului fiscal, sunt fără număr și, în general, sunt… moștenire istorică. Ideea este însă că ne aflăm pentru prima dată, cel puțin după introducerea cotei unice, în pragul unei scăderi majore de fiscalitate. Aceasta este trăsătura definitorie a Codului fiscal.

Așa stând lucrurile, deloc surprinzător, criticii Codului fiscal afirmă că impactul acestuia asupra finanțelor publice este negativ, mărind deficitul bugetar. Că România nu-și poate permite o scădere atât de abruptă de taxe, altminteri riscând să ajungă în situația Greciei.

În fața acestei opinii, întrebarea scurtă care se pune este: care România? România în sensul de statul român sau România în sensul de societate? Pentru că cele două lucruri sunt diferite. Statul nu se confundă cu societatea. De la Weber și de la alți gânditori știm că statul este “organizația mijloacelor politice” de alocare a resurselor. Statul este format din exponenții instituțiilor care preiau o parte din avuția creată de membrii societății și o redistribuie către alți membri ai societății, oprind o parte pentru a-și acoperi propriile necesități. Cum ar veni, eu nu sunt un reprezentant al statului. Reprezentanții statului sunt politicienii – care angajează o întreagă armată de slujbași (înțeleg că la BNR sunt zeci, poate sute de consilieri; în jurul Parlamentului sunt probabil mii) și monopolizează producția anumitor bunuri și servicii. Un exemplu de cvasi-monopol este educația, profesorii fiind volens-nolens bugetari doar pentru că reprezentanții statului a decis că nimeni altcineva nu este suficient de competent să-i învețe carte pe copii.

De aici rezultă că statul cheltuie foarte mulți bani. Bani pe care, repet, mai întâi îi ia de la noi prin diverse biruri. Statul nu se confundă cu nimeni dintre noi, el nu operează cu același set de motivații și constrângeri: nu acționează precaut, nu evaluează corect riscul, nu economisește, nu trăiește în limita posibilităților. Statul are tendința naturală de a se extinde – atât în interiorul granițelor (prin creșterea rolului în economie), cât și dincolo de acestea – fenomen care se numește imperialism. Acolo unde crește statul, totul seacă. Pentru că expansiunea statului necesită bani. Spre deosebire de o întreprindere privată, acolo unde oamenii încearcă să producă cât mai mult cu un efort cât mai mic, agențiile statului pretind mereu tot mai mulți bani, tot mai multe resurse.

Statul

Așadar, sustenabilitatea statului se realizează pe buzunarul privaților. Sustenabilitatea în sine este un concept fără prea multă semnificație normativă: la ce nivel al veniturilor bugetare preferați să avem un buget sustenabil – la 30% din PIB sau la 50% din PIB? Sau la 20% din PIB? Dezideratul clasic liberal este acela de a avea un stat cât mai mic, deoarece un stat cât mai mic lasă loc pentru dezvoltarea și înflorirea individului și a societății în ansamblu. Discuția este oarecum identică cu cea a tipului ideal de impozitare: preferați să avem cotă unică sau impozitare progresivă? Vreți o cotă unică de 16% sau o impozitare progresivă de la 3% la 10%? Dezideratul clasic liberal este acela de a avea o impozitare cât mai mică.

A plânge de milă statului ține mai degrabă de sindromul Stockholm (simpatia pe care victima o dezvoltă față de agresor). Statul nu o poate duce bine decât pe spinarea contribuabilului. Iar dacă contribuabilii vor să trăiască bine, atunci ei trebuie să ceară reducerea agresiunii fiscale.

Decizia de a reduce impozitele produce înfometarea statului. Reducerea poverii fiscale nu va fi end of story. Ea se va continua fie cu reducerea caracatiței etatiste, adică cu micșorarea rolului statului în societate, fie cu răsturnarea relaxării fiscale, prin mărirea la loc a impozitelor sau introducerea altora noi. A ignora această dinamică este un semn de fugă de răspundere (în cel mai bun caz) sau de amatorism economic și politic (în cel mai rău caz). Consecvența ne impune să cerem diminuarea impozitelor simultan cu reducerea cheltuielilor publice.

P.S. Citiți și Taxe, pentru ce?

349 Shares
Share
Tweet
Share
Stumble