25 May 2019
Home / Articole / Cine sunt victimele salariului minim?

Cine sunt victimele salariului minim?

164 Shares

Despre victimele creșterii salariului minim nu vorbește nimeni. Dacă îi întrebi pe pseudo-umanitariști cine plătește pentru creșterea costului muncii, ei îți vor răspunde „Patronii!”, subliniind că aceștia au și de unde – în fond, în România, remunerația capitalului are o pondere mai mare în PIB decât remunerația forței de muncă. Dacă stai și citești opiniile naive ale celor lipsiți de educație economică, acestea sună la fel: „Patronii!”, subliniind că doar hoții au ajuns afaceriști în România. Există încă și o altă categorie de mocofani: în general cei trăiți în comunism, care cred că între sectorul public și cel privat nu este nici o diferență și că salariul ți-l dă statul, indiferent unde ai lucra. Ei se întreabă retoric: Este corect să le crească salariul doar la funcționari, profesori și medici? Păi nu e corect, e discriminare, hai să le crească la toți!” Aceștia nu înțeleg că statul nu este încurcat de creșterea costului cu forța de muncă. Pe stat nu-l deranjează că trebuie să scoată mai mulți bani din buzunar atunci când decretează creșterea salariilor; în fond, nu în buzunarul său bagă el mâna, ci în buzunarul poporului! Pe primul ministru nu-l doare pixul să semneze creșterea salariilor propriilor subordonați, pentru că face rost de bani prin biruri (realitatea este că creșterea salariului minim aduce ea însăși bani la buget, prin contribuții sociale mai mari). Dar pe patron îl doare atunci când primul ministru îi spune că trebuie să dea mai mulți bani angajaților, fiindcă patronul nu trăiește nici din biruri colectate cu biciul și nici nu are vreo tiparniță de bani ascunsă prin balcon. Patronul trebuie să plătească mai mult din banii lui, adică din capitalul firmei.

Indiferent de categorie, boborul și vajnicii săi manipulatori îți vor spune, cel mult: victimele creșterii salariului minim sunt patronii, dar asta nu e mare pagubă.

Ideea este atât de greșită, încât oricine cât de cât școlit și trecut prin viață nu are cum să nu vadă că este propagată intenționat, pentru spălarea în continuare pe creier a maselor. Angajatorii sunt doar primele victime ale creșterii costurilor de producție, însă efectele nocive nu se opresc aici; patronii nu sunt nici măcar principalele victime ale fenomenului în discuție. Patronii nu sunt simpli pioni pe o tablă de șah, cărora să le dai bobârnace pentru a grăbi finalul partidei. Patronii sunt doar o interfață. Ce decizie vor lua companiile confruntate cu creșterea costurilor? Reducerea activității! Priviți cu cât cinism privește situația Dumitru Costin:

„O sa dea faliment daca nu au fost in stare sa se adapteze.”

Foarte bine, Sherlock. Dar pe urmă cine este victima falimentelor? Salariații, fiindcă altcineva nu există!

Să nu ne grăbim, însă. Nu toți salariații remunerați cu salariul minim vor avea de suferit. Unii vor avea chiar de câștigat, alții vor ieși tandea pe mandea, fiindcă angajatorii le vor tăia din beneficiile extra-salariale sau îi vor pune să lucreze mai mult. Alții vor avea de pierdut; locul lor de muncă fie va fi distrus, fie se va muta în economia subterană.

Hipsterii de București probabil nu știu că în județul Suceava jumătate din forța de muncă ocupă slujbe plătite cu salariul minim. La fel în Harghita sau Sălaj. Expații care comentează pe bloguri și pe Facebook nu știu că în Covasna salariul mediu net este 1289 lei. Sărăcia nu este o chestie abstractă, ci oameni cu nume și prenume, cu domiciliu, cu copii. Imaginați-vă pentru o clipă într-un sat pierdut de lume, prin Ținutul Secuiesc sau prin Moldova, unde toată lumea întoarce capul dacă vede o mașină mai nouă de Dacia 1310. Gândiți-vă la oamenii cu 10 clase, cu WC în curte și care se încălzesc la soba cu coceni. În mediul rural, 13% dintre gospodăriile de agricultori sunt conduse de persoane cu un nivel de instruire primar – 4 clase sau fără școală (aici nu intră pensionarii!). Imaginați-vă nivelul productivității muncii.

Sau hai să o luăm altfel. Lângă mine stă un moș, în jur de 80 de ani, care pleacă pana în Zărnești (4 km) călare pe bicicletă încărcat cu sticle de lapte. Ceva mai încolo stă o babă care merge până în Zărnești pe lângă bicicletă, ce-i drept, tot cu sacoșe cu sticle de lapte. Au clienți care cumpără laptele cu 3 lei litrul. Imaginați-vă cât timp le ia să mulgă vacile, să care laptele și să se întoarcă acasă. Hai să nu punem la socoteală nutrețul pentru vacă și toate celelalte. Atât e productivitatea muncii.

Există și alte exemple. Studenții care fac voluntariat, adică muncesc pe degeaba. De ce muncesc pe degeaba? Fiindcă salariul minim este peste nivelul productivității lor și este interzis să îi plătești mai puțin. Genial Sherlock, lasă că e mai bine ca studenții să facă muncă voluntară, așa făceam și noi în timpul comunismului, când culegeam castane și cartofi!

Sau persoanele cu handicap. Cine le angajează? Ah, da, știu, firmele sociale înființate prin proiecte europene… care se vor desființa imediat ce se termină banii publici. După care aceste persoane vor rămâne 100% asistate sociale.

Vine statul și zice că este ilegal ca unii oameni să câștige mai puțin de 1200 lei pe lună. Indiferent de zona unde locuiesc, indiferent de nivelul de instruire.

Să revenim. Pe marile corporații le deranjează prea puțin creșterea salariului minim, pentru că ponderea lucrătorilor remunerați cu acest salariu este foarte mică în totalul forței de muncă pe care o angajează. Marile corporații sunt mână în mână cu statul și cu sindicaliștii. Firmele cu adevărat afectate sunt cele mici și mijlocii, adică tocmai cele care nu au fost inițiate de „băieții deștepți”, de „hoții care au furat după Revoluție”. Unele dintre ele. Să zicem micile afaceri din domeniul construcțiilor sau cârciumile din mediul rural sau făbricuțele textile. Genul de întreprinderi care folosesc muncă necalificată, în bună măsură femei (am uitat sa vă spun, femeile sunt mai afectate de salariul minim decât bărbații.)

Pe salariații bogați nu-i deranjează salariul minim. Pe sindicaliști nu-i deranjează, de fapt pe ei îi deranjează concurența! Ei nu vor să fie concurați de oameni sărmani, care au nevoie să câștige o pâine. Pe marii afaceriști nu-i deranjează. Și tocmai aceste categorii fac legea! Tocmai ale sunt cele chemate la „consultări tripartite” să-și dea cu părerea. Pe oamenii care chiar își pierd locul de muncă sau care nu găsesc de muncă din cauza salariului minim nu-i cheamă nimeni „la negocieri”.

Dar asta nu înseamnă că ei nu există, că sunt mulți sau puțini. Înseamnă doar că guvernul și grupurile de interese care doresc cartelizarea economiei după modelul fascist nu dau doi bani pe viața acestor oameni. Ei sunt pagubele colaterale care merită asumate pentru ca unii angajați să câștige mai mult (pe termen scurt). Iată cum gândesc decidenții:

“Nu am nici o indoiala ca daca eliminam salariul minim, unii vor fi tentati sa isi deschida/extinda afacerea si acesta va fi efectul. Dar chiar ne dorim asta, o forta de munca exploatata pt un salariu sub valoarea cosului de consum lunar? Nu credeti ca e preferabila o rata mai mare somajului, dublata de o politica de protectie sociala adecvata?”

Atât le pasă lor de săraci. De cei mai săraci.

***

Guvernul nu a venit cu nici un studiu care să arate impactul social al creșterii salariului minim. Există o analiză aici, iar corelația dintre dinamica salariului minim și rata șomajului tinerilor se vede cu ochiul liber.

Salariul minim

***

O precizare financiară. Costul suportat de angajator pentru un salariat remunerat cu salariul minim era 1108 lei în 2014, a ajuns la 1199 lei la începutul lui 2015 și va urca la 1538 lei din luna mai 2016. Aceasta înseamnă o creștere de 39% în doar doi ani de zile.

164 Shares
164 Shares
Share
Tweet
Share