19 December 2018
Home / Aberaţia de intervenţie / Cine plătește pentru “salariul minim”?

Cine plătește pentru “salariul minim”?

La începutul anilor 2000 guvernul maghiar a decis să dubleze salariul minim, în două etape. În anul 2001 s-a operat prima creștere a acestuia, de la 25 000 la 40000 forinți. Anul următor salariul minim a fost crescut la 50 000 forinți. Acest episod a devenit aproape un studiu de caz clasic în literatură, datorită magnitudinii creșterii salariale.

Luna trecută doi economiști au publicat încă o analiză pe această temă, care concluzionează:

“În primul rând, demonstrăm că salariul minim are un impact semnificativ asupra cheltuielilor pe care firmele le fac cu forța de muncă. Ca urmare a creșterii salariilor unele firme decid să reducă alte forme de cheltuieli cu forța de muncă (de exemplu, cheltuielile de hrană). Am calculat că sporirea câștigurilor salariaților este atenuată în proporție de 20% prin tăierea remunerațiilor non-financiare.

În al doilea rând, arătăm că profiturile operaționale nu scad ca urmare a creșterii salariului minim. Stabilitatea acestora sugerează că creșterea costului muncii cauzată de sporirea salariului minim este transmisă consumatorilor prin prețuri.

Cea mai interesantă descoperire este că firmele care operează pe piețe unde cererea este elastică (cele care exportă sau vând produse manufacturate) suferă o scădere mult mai importantă a numărului de angajați decât firmele pentru ale căror produse cererea este inelastică (cele care nu exportă sau prestatoare de servicii).”

Salariul minim Ungaria

Să consemnăm că cei doi economiști – unul dintre ei lucrând în cadrul Băncii Naționale, celălalt la Berkeley, sunt apropiați de tabăra economiștilor de stânga, studiul lor fiind finanțat de Center for Equitable Growth at UC Berkeley – nu pot fi acuzați de simpatii “neoliberale”.

Tot pe această problemă s-au pronunțat alți doi economiști maghiar în 2003, într-un studiu realizat la Institutul pentru Studiul Muncii din Bonn (deci nu pentru vreun think-tank neoconservator), care afirmă:

“Creșterea salariului minim a dus la mărirea semnificativă a costurilor cu forța de muncă și la diminuarea numărului de locuri de muncă în sectorului întreprinderilor mici; ea a afectat șansele muncitorilor cu salarii mici de a-și găsi un loc de muncă sau de a și-l păstra. Deși condițiile pentru creșterea angajării forței de muncă s-au menținut în general, disparitățile dintre regiunile geografice s-au amplificat.”

Oare funcționarii Ministerului Muncii au luminat-o pe doamna Rovana Plumb în legătură cu ce s-a întâmplat în Ungaria? Oare ei au citit ce spune Banca Mondială? Oare au învățat ceva în facultate sau au trecut prin școală ca gâsca prin apă? Cum de este posibil ca guvernul să mărească salariul minim cu 50% în 3 ani și să intenționeze să-l ducă la aproape 50% din salariul mediu până în 2016 (conform programului USL salariul minim va ajunge la 1200 lei în 2016)? Cum de se adoptă astfel de măsuri aberante când rata șomajului în rândul tinerilor este de 4 ori mai mare decât media? Oare foamea de bani la buget îi face pe guvernanți să adopte astfel de măsuri în încercarea disperată de a mai colecta câteva sute de milioane de lei?

Salariul minim – ca orice formă de fixare a prețurilor – generează o prăpastie între cantitatea cerută și cea oferită. În cazul nostru această prăpastie se numește șomaj. Șomaj care nu îi afectează pe doctori, corporatiști, profesori universitari sau pe consilierii guvernamentali, ci pe salariații slab calificați cărora firmele nu le pot plăti salariul impus de guvern. Acum, acest rezultat poate să fie camuflat atunci când alți factori intervin și distorsionează piața. De pildă, într-un climat inflaționist sau marcat de anticipări inflaționiste, creșterea costurilor este mai ușor de transmis în prețuri. Amintiți-vă ce s-a întâmplat în urma crizei petrolului din anii ’70: inflație cu două cifre, deoarece băncile centrale au tipărit bani pentru a masca constrângerile care planau asupra costurilor de producție.

La final rezultatul este oricum unul prost. Prohibițiile artificiale instituite de guvern sau naturale (rezultate din epuizarea resurselor) înseamnă sărăcie, indiferent de context. Este evident că nu toate firmele sunt afectate la fel. Companiile care dețin poziții de monopol (precum cele care furnizează utilități) sunt capabile să transfere în prețuri aproape orice creștere de costuri. Am văzut ce s-a întâmplat în cazul accizelor și impozitelor în domeniul energetic. Idem în cazul celor care produc bunuri cu cerere inelastică, adică intens preferate de consumatori. Aceasta înseamnă că, pe de o parte, restul economiei va suferi mai mult decât proporțional, șomajul afectând cu precăderele persoanele și întreprinderile care acționează pe piețe cu concurență mare (comerț, export etc.) și că, pe de altă parte, efectele nocive ale creșterii salariului minim se răsfrâng și asupra altor categorii de oameni nevoiași, precum pensionarii, care sunt nevoiți să plătească mai mult pentru utilitățile și tratamentele medicale de care au nevoie.

Așa are statul grijă de săraci. Distrugând economia, reducând oportunitățile de angajare, punând în cârca altora pomana electorală pe care le-o oferă unora.

5 Shares
Share
Tweet
Share
Stumble