18 September 2020
Home / Economişti / Ce naște din pisică, șoareci mănâncă: ce fel de economie știe Janet Yellen?

Ce naște din pisică, șoareci mănâncă: ce fel de economie știe Janet Yellen?

Astăzi Congresul SUA o validează pe Janet Yellen în funcția de guvernator al băncii centrale. Așadar, la șefia Fed urmează un economist de orientare keynesiană, probabil mai încrezător în capacitatea intervențiilor statului de a crește bunăstarea decât a fost Ben Bernanke. Yellen a împrumutat această viziune de la James Tobin (1918-2002), laureat al premiului Nobel și keynesian de prim rang, care i-a fost îndrumător la doctorat. Întâmplarea face că un alt doctorand al lui Tobin, Koichi Hamada, este consilier special al primului ministru Shinzo Abe și aplică deja de ani buni învățăturile lui Tobin în tentativa de îmbunătăţi starea economică a Japoniei. El este inițiatorul dim umbră al așa-numitei „Abenomics” – tentativa de a stimula economia prin emisiune monetară, devalorizarea yenului și creșterea cheltuielilor de infrastructură.

Dar ce i-a învățat mai exact Tobin pe studenții săi, ajunși astăzi în poziții decizionale-cheie la nivel mondial? Că economia de piață eșuează. Că statul are clarviziunea necesară pentru a îndrepta lucrurile, stimulând economia prin tipărire de bani, reduceri de impozite și/sau cheltuieli publice. Că atunci când rata șomajului este ridicată și PIB șovăie să crească, înseamnă că „cererea” este insuficientă, iar statul trebuie să o impulsioneze ieftinind artificial creditul. Când James Tobin s-a alăturat adminstraţiei preşedintelui John F. Kennedy în 1961, economia SUA încerca să-şi revină după a treia recesiune produsă în doar 7 ani. Ca membru în echipa de consilieri economici ai lui Kennedy, Tobin a putut să-şi pună în practică ideile dezvoltând Operaţiunea Twist – cumpărarea de către banca centrală a titlurilor de stat cu maturitate îndelungată, pentru a reduce dobânzile pe termen lung și a stimula astfel cererea agregată. Apropos, în anul 2011 Ben Bernanke a reluat experimentul efectuat în anii ’60, lansând un amplu program de cumpărare de obligațiuni (inițial 400 de miliarde dolari), adică de injecții monetare. Operaţiunea Twist cât şi celelalte măsuri sugerate de Tobin și de restul keynesienilor au sfârșit lamentabil, contribuind semnificativ la perioada lungă de stagflaţie din anii ‘70.

buh bye janet

Pentru a înțelege cum va opera Yellen la conducerea Fed, este elocventă opinia sa disprețuitoare despre capitalism în general și laudativă despre intervenția statului:

„Asigură economia capitalistă angajarea deplină a forței de muncă în absența intervenției statului? Cu siguranță nu.

Dețin autoritățile informația și capacitatea necesare pentru a îmbunătăți situația macroeconomică? Da.”

Acum, părerile sunt împărțite. Friedrich Hayek, un alt laureat Nobel, ar spune probabil că această declarație este o mostră de analfabetism economic. Hayek a demonstrat că nimeni nu posedă informația necesară alocării eficiente a resurselor, deoarece aceasta este disponibilă atomizat, la nivelul fiecărui actor din economie, și că piața liberă (prin prețuri) este singurul mijloc eficient de a mobiliza această „cunoaștere dispersată” și de a aloca adecvat resursele.

Cu această problemă a lipsei cunoașterii se confruntă nu doar cei care încearcă planificarea industriei sau a agriculturii, dar și planificatorii monedei. După cum explică P. Boettke,

“problema fundamentală a sistemului băncii centrale nu este problema manipulării politice a unităţii monetare. Adevărata problemă este că sistemul băncii centrale presupune că autorităţile statului pot să dobândească informaţii pe care nu au nici interesul şi nici capacitatea să le strângă. Pentru ca autorităţile băncii centrale să administreze adecvat oferta de bani, acestea ar trebui să posede cunoaşterea condiţiilor ofertei şi cererii, care nu este disponibilă nici unei minţi sau grup de minţi”.

Mai exact, așa cum spune J. H. de Soto:

“Cunoaşterea diferitelor componente ale ofertei şi cererii de bani nu poate face obiectul acumulării obiective. Din contră, este de natură practică, subiectivă, difuză şi dificil de articulat. Această cunoaştere se naşte din dorinţele subiective ale agenţilor economici, care se schimbă constant şi depind de însăşi evoluţia ofertei de bani…Deci, este evident că banca centrală nu poate dobândi toată informaţia de care ar avea nevoie ca să acţioneze într-o manieră coordonată…şi să intervină fără să dăuneze în activitatea bancară… În ciuda tuturor eforturilor depuse, în practică este aproape imposibil ca oficialii băncii centrale să coordoneze adecvat cererea şi oferta de bani… deoarece este extrem de dificil, dacă nu imposibil, să manipuleze aşa-numita ’bază monetară’ şi alţi indicatori, precum indicele preţurilor, rata dobânzii şi cursul de schimb, fără să producă influenţe destabilizante.”

Hayek însuși, referindu-se direct la politica monetară și rolul statului, ridică următoarea întrebare (retorică), care probabil ar trebui țintuită pe ușa fiecărei săli de seminar din facultățile de economie:

„O întreagă generație de economiști ne-a predat că guvernul are capacitatea ca pe termen scurt, mărind cantitatea de bani, să ne scape de toate belele economice, în special să reducă șomajul. Din nefericire acest lucru este adevărat doar pe termen scurt. Problema este că această expansiune monetară care pare să aibă efecte pozitive pe termen scurt, devine pe termen lung cauza unui șomaj încă și mai ridicat. Dar cărui politician îi pasă oare de consecințele pe termen lung ale politicii sale, dacă aceasta îi aduce voturi imediat?”

Să reformulăm. Eroarea pe care o comit Yellen și economiștii keynesieni este următoarea: ei cred că economia nu este compusă din indivizi înzestrați cu creier și mânați de stimulente, ci din pioni, precum un joc de șah. “La butoane” se află ei, vajnicii consilieri guvernamentali, plini de bune intenții și omniscienți, care prin diverse intervenții ferme conduc societatea către prosperitate. Am impresia că Yellen se consideră ca făcând parte parte dintr-o categorie superioară de persoane, care cunosc cel mai bine nevoile poporului și cum să fie acestea satisfăcute. Ceea ce îmi amintește de celebra întrebare ridicată de Stiglitz – alt keynesian nobelizat – într-o discuție din care încerca să-și dea seama dacă Paul Volcker (fost guvernator Fed) merita să ajungă profesor la Princeton: „Cât e de deștept? Este așa deștept ca noi?” Probabil Yellen îndeplinește criteriile lui Stiglitz mai bine decât le-ar îndeplini orice economist sceptic în privința competenței guvernului.

Nu știu dacă economiștii keynesieni își dau seama că, prin politicile inspirate, prin tipărirea de bani pentru a salva marile corporații și bănci, prin reducerea artificială a dobânzii și prin susținerea cheltuielilor publice, servesc perfect clientelei politice care abia așteaptă o așa “pleașcă”. Nimeni nu se supără dacă Fed mai livrează câteva miliarde cu dobândă zero “investitorilor” la bursă. Pentru că, nu-i așa, noi știm că bursa este busola economiei, iar ea trebuie să meargă în sus, fiindcă economia merge în sus, fiindcă… așa zicem noi.

[layout show=”1″]
0 Shares
Share
Tweet
Share